duminică, 25 decembrie 2016

Un gând bun pentru oameni buni

Crăciun fericit, dragii mei bloggeri frumoși la suflet (sunt sigură că sunteți și la înfățișare)!

Nu am mai dat de o vreme pe-aici, așa cum mă așteptam. Dar mi-am zis că sărbătoarea Crăciunului este prilejul pentru a-mi face apariția din nou în lumea daydreamerilor.

Ce mai faceți?
Eu încerc să mă bucur de scurta vacanță, după două luni intense de facultate (aici unul bobocel la Drept). E frumos la facultate, chiar îmi place. Mă bucur nespus că am făcut alegerea corectă, chiar simt că mi se potrivește facultatea, m-am integrat de minune atât în mediul academic, cât și în cel social. So far so good, cum se spune. După sesiune am să revin cu o postare, să vedem dacă mi s-a schimbat părerea.

Fără alte comentarii în plus, vreau să vă urez cele mai călduroase urări de bine. Îmi doresc nespus ca sărbătoarea Crăciunului, precum și anul nou ce bate la ușă să vină cu toate cele necesare și dorite de voi.

Keep being awesome and keep reading!

endless hugs,
Bianca

vineri, 7 octombrie 2016

”Hoțul de cărți” de Markus Zusak - Recenzie

Titlul original: The Book Thief
Autor: Markus Zusak
Editura: RAO
Traducere: Adelina Vasiliu
Număr de pagini: 440
Te pune pe gânduri, este o proză triumfătoare și tragică în același timp, îți taie răsuflarea. - The Guardian
Superbă și deosebit de ambițioasă. Este genul de carte care îți poate schimba viața, e credibilă și plină de speranță. - The New York Times 
Descriere

Este anul 1939. Germania nazistă. 
Țara își ține răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată mai mult de lucru, și va deveni chiar mai ocupată.

Liesel Meminger și fratele ei mai mic sunt duși de către mama lor să locuiască cu o familie socială în afara orașului München. Tatăl lui Liesel a fost dus departe sub șoapta unui singur cuvânt nefamiliar - Kommunist -, iar Liesel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul călătoriei, Moartea îi face o vizită băiețelului și o observă pe Liesel. Va fi prima dintre multe întâlniri apropiate. Lângă mormântul fratelui ei, viața lui Liesel se schimbă atunci când ea ridică un singur obiect, ascuns parțial în zăpadă. Este Manualul Groparului, lăsat acolo din greșeală, și este prima ei carte furată.

Astfel începe o povestea despre dragostea de cărți și de cuvinte, pe măsură ce Liesel învață să citească cu ajutorul tatălui ei adoptiv, care cânta la acordeon. În curând, va fura cărți de la incendierile de cărți organizate de naziști, din biblioteca soției primarului, și de oriunde le mai putea găsi.


Principalul motiv pentru care mi-am dorit nespus de mult să citesc cartea aceasta este pasiunea mea pentru Germania. Am avut mari așteptări de la Hoțul de cărți, cu toată publicitatea care i s-a făcut, ei și ecranizării. Plus că subiectul te cucerește în mod inevitabil - ce cititor nu este încântat să citească despre pasiunea de a citi şi de a avea cărți? -.

În centrul cărții se găsește mica și inocenta Liesel Meminger, care are neșansa de a fi contemporană cu Adolf Hitler și regimul său nazist. Germania nazistă nu însemna un lucru rău doar pentru celelalte state europene, ci și pentru populația germană însăși. Am citit cărți de istorie pe acest subiect și am reuşit să îmi formez o părere obiectivă: nazismul a ridicat moralul nemților, într-o primă fază, printr-o creștere economică și, mai ales, prin promisiunea redobândirii puterii de altădată, însă răul și suferința provocate de acest regim nu pot fi contestate. De aceea situația în Germania nazistă se prezenta roz pentru unii, gri pentru alții. Roz era pentru adepți, pentru cei care, mai devreme sau mai târziu, au acceptat realitatea și au ales să o susțină. Gri era pentru cei care, deși plecau capetele și mormăiau ”Heil Hitler!”, în adâncul sufletului se simțeau ca niște intruși, niște străini în propia patrie. Apoi, odată cu izbucnirea războiului și, mai ales, odată cu certitudinea că Wehrmacht-ul nu mai poate face față, situația a devenit neagră ca Moartea pentru toți.

În acest context, Liesel ajunge la familia Hubermann - familia socială. Ruptă de părinți și de frățior, Liesel este la început reticentă, după cum este și de așteptat. Cu toate acestea, treptat, ea ajunge să vadă în Hans Hubermann un tată - Papa - iubitor, în Rosa Hubermann o mamă căreia îi plac deosebit de mult cuvintele Saukerl, Saumensch și Arschloch (pe care Liesel le reține și chiar folosește numaidecât!), în Rudy Steiner un prieten de nădejde iar în strada Himmel un loc de joacă de neuitat.
Singurul lucru mai rău decât un băiat care te urăște: un băiat care te iubește.
Liesel e un personaj surprinzător. În momentul în care a sosit pe strada Himmel, mi-am imaginat că nu va reuși nicicând să se adapteze și că o să fie mai degrabă un personaj observator, care doar înregistrează ce se întâmplă în timp ce restul personajelor acționează. Nu a fost așa. Liesel este un copil, dar este un copil decis să supraviețuiască, deci să se adapteze. Vârsta și inocența nu îi permit, într-o primă fază, să înțeleagă regimul nazist, dar când victimele încep să răsară, Liesel își dă seama că Moartea le tot dă târcoale.
 Era o fată care avea un munte de urcat
În ciuda tristelor evenimente, Liesel rămâne un abil hoț de cărți, pe care, apoi, le citește și recitește cu drag. La un moment dat, în sânul familiei Hubermann pătrunde evreul Max Vandenburg căruia Liesel îi va deveni o bună prietenă, citindu-i în pivnița casei, noua ascunzătoare a lui Max. Un alt personaj cu care Liesel se împrietenește, într-un fel sau altul, este soția primarului, de la care fură cărți, de altfel. Soția primarului, rănită sufletește de moartea fiului survenită în trecut, are un comportament bizar, însă se arată amabilă cu Liesel, acceptându-i tacit furtișagurile. Ba chiar ea este cea care o încurajează pe Liesel să scrie, ceea ce fata și îndeplinește, notând un fel de jurnal intitulat Hoțul de cărți pe care Moartea îl poartă în buzunar de ani întregi.
Cu siguranță, războiul însemna a muri, dar mereu se cutremura pământul sub picioarele cuiva atunci când era vorba despre cineva care trăise și respirase în apropiere.
Fiindcă am tot menționat-o, să vă vorbesc puțin și despre Moarte. Moartea, ei bine, este chiar naratorul poveștii lui Liesel Meminger și a cunoscuților ei. Moartea, zice ea, nu are o coasă, deși admite că este amuzată de născocirea oamenilor. Totodată, Moartea este obosită. Oamenii mor în fiecare zi, în orice parte a Globului, dar un război înseamnă mase care trebuie ridicate și duse spre lumină. Știam că vocea narativă aparține Morții dinainte de a lectura Hoțul de cărți și, recunosc, mi s-a părut o idee grozavă și inedită. Și curajoasă. Încă mi se pare. Am totuși o nemulțumire. Narațiunea, modul de a nara mi pare un pic prea neconvențional. Nu mi-a displăcut, însă mi-a cam pus bețe în roate în anumite momente ale lecturării. De asemenea, nu am reușit să asociez stilul acesta narativ cu naratorul; pur și simplu nu puteam să o văd pe ea - Moartea - spunând lucrurile acelea. Se vede că Markus Zusak este un inovator, însă cred că în cazul operei de față clasicul ar fi mers cel puțin la fel de bine.

Finalul mi se pare potrivit pentru modul în care s-au desfășurat întâmplările, prezentate de Markus Zusak într-un mod realist, obiectiv, lucru pe care l-am apreciat. Mă temeam să citesc pagini întregi în care se detaliază cât de rău a fost nazismul şi se exagerează, pretinzând că toți au fost nişte criminali. În schimb, Zusak a ales o viziune realistă, dovadă că poveștile pe care le-a auzit crecând sunt bazate pe adevăr.
Avem în minte aceste imagini cu băieți mărșăluind impecabil... și ideea că toată lumea în Germania gândea la fel. Dar mai existau copii rebeli care nu respectau regulile și oameni care îi ascundeau pe evrei și pe alți oameni în casele lor. Așadar, Germania nazistă avea și o altă latură. - Markus Zusak
În concluzie, vă îndemn cu drag să citiți Hoțul de cărți. Oferă o imagine reală, veridică a Germaniei naziste de zi cu zi și o poveste captivantă despre destinul unei copile trecute prin numeroase greutăți, poveste care te face să dai pagină după pagină, aducându-te la final mai devreme decât te aștepți.

Nota mea: 4,5/5 (Goodreads - 4)

vineri, 23 septembrie 2016

Same cover, different books #6

Hello lovelies!
Cum o mai duceți?
Tocmai mi-am dat seama că nu am urat ”mult succes” celor care au început deja școala, așa că muuult succes, dragi bloggerași studioși! Mult succes le doresc, desigur, și studenților - acuși începem!
Nu am mai postat de mult timp în rubrica aceasta, dar chiar nu am mai avut ocazia în ultima vreme să nimeresc două coperți asemănătoare. Aceasta până acum două zile când iată ce am descoperit:



Asemănarea constă în domnișoara supărată, după cum puteți observa. În rest, nu sunt puncte comune. Dar am vrut neapărat să vi le arăt din două motive. 
  • În primul rând, în sfârșit, în felul acesta promovez și eu o carte românească (apropo, descrierea sună destul de bine). 
  • În al doilea rând, îmi place nespus de mult trilogia Never Forgotten de Kelly Risser. Aici găsiți recenzia la primul volum, aici la al doilea iar aici la al treilea. Recenziile sunt în engleză pentru că și cărțile le-am citit în engleză, dar ideea rămâne aceeași: Never Forgotten e o serie grozavă. Cu precădere, mi-au plăcut cartea a doua și a treia, însă și pe prima am notat-o cu o notă frumușică. Dacă cineva vrea detalii despre trilogie, sunt dispusă să vă scriu o nuvelă despre ea, chiar în secțiunea de comentarii. Ca să nu uit: pe Amazon găsiți primul volum gratis, chiar aici. Sper să îi dați o șansă ^-^.
Revenind la coperți, trebuie să recunosc, coperta cărții Current Impressions mi se pare cea mai nereușită din trilogie (aruncați un ochi la recenziile mele și le veți vedea și pe celelalte două). Mi se pare că au folosit prea mult blur pe cele două personaje. Coperta cărții românești mi se pare drăguță, deși îmi displace fontul utilizat pentru titlu.
Voi ce credeți?

luni, 19 septembrie 2016

”Frații Karamazov” de F. M. Dostoievski - Recenzie

Titlul original: Bratia Karamazov
Autor: Feodor Mihailovici Dostoievski
Editura: Polirom
Traducere: Ovidiu Constantinescu și Isabella Dumbravă
Număr de pagini: 972

Descriere

Frații Karamazov, cel din urmă și cel mai complex roman al lui Dostoievski, este în același timp povestea scrisă magistral a unui paricid și o meditație filosofică asupra întrebărilor esențiale ale umanității: existența lui Dumnezeu, liberul-arbitru, natura colectivă a vinei și consecințele dezastruoase ale raționalismului.

Întruchipând patru ipostaze fundamentale ale individului, frații Karamazov au, fiecare, motive bine întemeiate, deși de naturi diferite, să-și ucidă tatăl, moșierul Fiodor Pavlovici Karamazov, care duce o viață amorală și desfrânată. Moartea neașteptată a acestuia aruncă suspiciuni asupra tuturor celor patru frați și dă naștere la numeroase teorii, Dostoievski exploatând cu o abilitate remarcabilă filonul polițist al poveștii, ce creează un suspans capabil să susțină întreaga structură romanescă.


Frații Karamazov e o carte colosală și o adevărată provocare în materie de lecturi, datorită numărului considerabil de pagini, precum și datorită temelor tratate. În formatul în care am citit-o eu, cartea are peste 950 de pagini, ceea ce pare destul de mult, dar scriitura lui Dostoievski nu e atât de dificilă încât să facă imposibilă lecturarea. În legătură cu întinderea cărții, pot să mai precizez faptul că naratorul se adresează de câteva ori cititorului și îi spune că povestea fraților Karamazov ar fi și mai voluminoasă dacă el - naratorul - nu și-ar fi stăpânit impulsul de a detalia anumite intrigi secundare. Recordul acesta al numărul de pagini Dostoievski îl atinge nu în mod planificat, ci pentru că pur și simplu narațiunea și personajele i-au cerut-o.

Frații Karamazov îi are în prim-plan, desigur, pe frații Karamazov. Dmitri (Mitia, Mitenka) este fiul din prima căsătorie a depravatului și denaturatului Fiodor Pavlovici Karamazov, în timp ce Ivan și Alexei (Alioșa) sunt rezultatul celei de a doua căsătorii. Acestora li se adaugă și Smerdeakov, presupusul fiul nelegitim al lui Fiodor Pavlovici. Fiecare din ei e cât se poate de diferit: Dmitri îi seamănă, probabil, cel mai mult tatălui, deoarece are aceeași pasiune insațiabilă pentru petreceri și femei, însă nu îmi pare un personaj cu sufletul negru de răutate; Ivan e cel mai instruit dinte toți, are o cultură vastă și este un interlocutor cu care nu te plictisești, dar are și el propriile chestiuni de moralitate; Alioșa e apropiat de cele sfinte, îl are ca mentor pe starețul Zosima și este, cu sinceritate, un om blând, cu sufletul mare și plin de iubire pentru oameni și, la rândul său, este foarte apreciat de cei din jur.

Înainte să notez două vorbe și despre Smerdeakov, mă opresc la Alioșa, pentru că el este și personajul principal al romanului, după cum însuși Dostoievski a indicat. În ciuda acestui statut, lui Alexei Fiodorovici Karamazov nu i se întâmplă efectiv numeroase lucruri. Lăuntric, are, într-adevăr, niște conflicte datorate unor evenimente exterioare, însă pe Alioșa mai curând îl văd ca un intermediar și un mediator în cadrul acțiunii. Adesea, personajele au apelat la el pentru un sfat, pentru rezolvarea unor probleme. Însuși Alioșa își asumă voluntar responsabilitatea de a îi ajuta pe ceilalți, mai ales pe frații lui, așteptând nimic în schimb. Inițial, am avut impresia că naratorul exagerează cu acest personaj, însă, treptat, cunoscându-l mai bine, am ajuns să îl îndrăgesc la fel de mult ca restul personajelor. Deși își conștientizează pornirile karamazoviene, Alioșa rămâne un ”înger”, după cum bine îl caracterizează ceilalți.
Darul de a câștiga dragostea celorlalți era ceva înnăscut la el, făcea parte – cum s-ar zice – din însăși firea lui spontană și lipsită de prefăcătorie.
<<Cred că e singurul om din lume care, lăsat de capul lui, fără o lețcaie, în mijlocul unui oraș necunoscut, cu un milion de locuitori, nu s-ar prăpădi, n-ar muri nici de foame, nici de frig, fiindcă oricând s-ar găsi cineva care să-i dea de mâncare și un adăpost...>>
Dragostea pe care le-o purta avea un caracter activ. Alioșa nu era în stare, atunci când iubea pe cineva, să rămână pasiv, trebuia neapărat să-l ajute într-un fel sau altul. 
Smerdeakov e un personaj ascuns. Nu îl vezi vorbind frecvent despre identitatea sa. Abia în finalul cărții am simțit că personajul acesta s-a dezvăluit în deplinătatea psihologiei sale. El și Dmitri sunt, după mine, cei care îi seamănă cel mai mult lui Fiodor Pavlovici. Și dacă tot am adus vorba de el, vă spun că Fiodor Pavlovici e păcatul în carne și oase umblând nestingherit pe stradă. Nu i-a păsat și nu îi pasă de soarta fiilor, e avid după bani, în ciuda faptului că nu mișcă un pai pentru a îi obține și nici măcar la bătrânețe nu se astâmpără în ceea ce privește femeile și chiar lasă ca acest aspect să intervină între el și Dmitri (amândoi se îngrăgostesc de aceeași femeie, Grușenka).

Dar este un personaj extraordinar, toate personajele sunt fantastic realizate. Fie că sunt principale, fie că sunt secundare, pozitive sau negative, sunt atât de bine individualizate încât atunci când citești ai impresia că stau chiar lângă tine și îți vorbesc. Am remarcat talentul lui Dostoievski privind construcția personajelor încă de când am citit Crimă și pedeapsă, dar Frații Karamazov vine și stabilește acest lucru pentru totdeauna. Deși la fel de bine construite, personajele feminine, recunosc, mi-au displăcut, ca personalitate vorbind. Poate chiar așa erau femeile pe atunci, însă am observat că în cărțile clasice femeile sunt excesive în gesturi, cuvinte și emoții, uneori de-a dreptul absurde, isterice (totuși, un personaj feminin care mi-a plăcut este Katerina Ivanovna - Katia/Katenka).
<<Europa îl are pe Hamlet, noi nu avem deocamdată decât Karamazovi.>>
Cuvintele acestea aparțin procurorului și le rostește în timpul procesului ocazionat de uciderea lui Fiodor Pavlovici. M-a amuzat citatul, însă mi-am dat seama că procurorul se înșală. Toată lumea are Karamazovi. Așa cum cei patru fii ai lui Fiodor Pavlovici sunt bucățele din personalitatea lui, aceiași Karamazovi sunt oameni pe care îi poți întâlni oriunde - afemeiați, linge-blide, genii, atei, credincioși, umanitari, copii din flori și așa mai departe. Aș spune că personajele din Frații Karamazov sunt tipuri umane, dar ar fi o greșeală, pentru că ele sunt mult mai mult decât niște simpli exponenți ai unei categorii.

Dostoievski a creat personajele ideale pentru a putea aborda teme fundamentale ale existenței, ca existența lui Dumnezeu, moralitatea și imoralitatea. Aceste teme sunt intens dezbătute pe parcursul cărții. Așa se face că după ce am închis cartea am rămas cu senzația că am citit nu doar un roman, ci și un tratat de filosofie și unul de religie și că sunt lucruri la care trebuie să reflectez, așa cum au făcut și personajele. Trebuie să recunosc că e nevoie de oarecare răbdare pentru a parcurge paginile în care își expun punctele de vedere, căci nu sunt doar două-trei pagini. De asemenea, poate nu veți găsi relevante sau nu veți fi de acord cu acele opinii (mă gândesc, în principal, la cele legate de credință și religie). Cu toate acestea, vă spun că merită să fie citite chiar numai de dragul cunoașterii, dar cu precădere pentru că spun ceva despre personaje. Dacă obosiți sau vă plictisiți, luați o pauză și reveniți, doar nu săriți peste ele, că aceasta ar însemna să treceți peste un număr de pagini însemnat.
Așa că, dacă oamenii au ajuns să agonisească o mulțime de bunuri, în schimb li s-au împuținat bucuriile.
Finalul propriu-zis mi-a lăsat un gust amar. Latura mea justițiară este și acum frustrată din cauza lui, din cauza erorii judiciare care se produce. Altminteri, mi-a plăcut finalul, deoarece e diferit și am impresia că poartă importante învățături.

Fără alte comentarii, vă recomand din suflet Frații Karamazov. E, după cum am menționat, o provocare, ce necesită timp, răbdare și înțelegere, dar care răsplătește din plin cititorul. Dostoievski a fost un om încercat de vicisitudinile vieții, iar aceasta se vede cu ușurință în opera sa, pentru care este considerat, pe bună dreptate, unul din cei mai mari scriitori ai lumii.

Nota mea: 5/5

joi, 15 septembrie 2016

Inspirational, #12 - Agatha Christie








Agatha Christie (15 septembrie 1890 – 12 ianuarie 1976), supranumită ”Regina Crimei” și "Regina incontestabila a romanului politist", a fost cel mai citit autor din lume după Shakespeare. Celebră mai ales pentru cele 80 de romane poliţiste, în principal pentru cele care au ca personaje principale pe Hercule Poirot sau pe Miss Marple, este considerată unul dintre cei mai importanţi şi inovatori autori ai genului.

Misterul disparitiei Agathei Christie

Viața personală a scriitoarei a fost profund marcată de eșecul primului său mariaj, cu aviatorul Archibald Christie. Cei doi s-au căsătorit în 1914 și au avut împreună o fiică, Rosalind. După 12 ani de căsnicie, Christie i-a mărturisit soției sale că a fost infidel și că, în ceea ce-l privește, nu mai acorda nicio șansă căsniciei lor. Șocul a fost extrem de puternic pentru Agatha, care fusese convinsă până atunci de trăinicia mariajului, iar acest lucru i-a povocat o depresie puternică și a dat naștere la ceea ce s-a numit "misterul vieții ei".

La puțin timp după discuția avută cu soțul ei, pe data de 8 decembrie 1926, Agatha Christie a dispărut fără urmă, vreme de zece zile, generând o adevărată "furtună" în presa vremii. Potrivit relatărilor din acele timpuri, ea a plecat de acasă pe înserate, cu mașina personală. Automobilul a fost găsit în apropierea Londrei, cu capota ridicată şi farurile aprinse. S-au găsit valiza, obiectele sale personale şi carnetul de conducere expirat. 500 de poliţişti au fost trimişi în căutarea sa şi s-a dat un premiu de 100 de lire pentru informaţii despre ea. Avioane au fost puse să survoleze terenul în căutarea sa, pentru prima dată în Anglia. 

A fost descoperită într-un mic hotel dintr-o regiune din nordul Angliei. Faptul că nu fusese identificată de recepționer se datora înregistrării cu un nume fals (Teresa Neele). S-a vehiculat ideea că a fost o încercare de a creşte vânzările cărţilor sale astfel, dar după toate probabilitățile, ar fi suferit o amnezie temporară profundă, ca urmare a unei traume sau stări depresive puternice.

Scriitoarea și-a revenit pe deplin, și-a reluat activitatea literară, însa nu a vorbit niciodată despre ceea ce s-a întâmplat pe parcursul celor zece zile. Asupra acestui aspect va plana întotdeauna un mister.

Surse: 1, 2, 3.

vineri, 2 septembrie 2016

”O păpușă sau alta” de Sophie Hannah - Recenzie

Titlul original: Little Face
Autor: Sophie Hannah
Editura: Nemira
Traducere: Irina Negrea
Număr de pagini: 504

Descriere

A fost plecată pentru doar două ore... Soțul ei, David, urma să aibă grijă de fiica lor de numai două săptămâni. Însă în clipa în care Alice Fancourt intră în camera copilului se dezlănțuie teribilul coșmar, fiindcă Alice susține cu toată ființa că bebelușul din leagăn nu este fiica ei, Florence.

Din ce în ce mai ostil și amenințător, David jură că soția lui fie a luat-o razna, fie, din cine știe ce motiv, minte cu nerușinare. Cum va putea Alice, în această situație, să-i convingă pe cei de la poliție că ea are dreptate, înainte de a fi prea târziu? Și unde se află, de fapt, adevărata Florence?
Un thriller spectaculos. Am rămas cu gândul la el zile în șir... Guardian 

O păpușă sau alta e una din puținele cărți de la care aveam anumite așteptări, dar care a venit cu o viziune cu totul diferită. Pe mine, descrierea și coperta m-au dus cu gândul la un thriller cu influențe horror. De fapt, chiar îmi imaginam că voi avea parte de sperieturi strașnice. M-am înșelat, însă nu pot spune că regret. Întotdeauna mi-au plăcut thrillerele psihologice, deși pot fi cam dificile. Aceasta este valabilă și pentru opera lui Sophie Hannah.
Sophie Hannah pășește pe terenul minat al emoțiilor cu o grație de neegalat. Times Education Supplement
O păpușă sau alta se cam joacă cu mintea și logica cititorilor. Deși numărul personajelor nu este mare, e o adevărată provocare să identifici personajul/personajele negativ/e. Sinceră să fiu, fiecare personaj e mai mult sau mai puțin bizar în felul său și la un moment dat am avut impresia că toți (inclusiv polițiștii!) sunt de-a dreptul săriți de pe fix și că merită să fie cu toții închiși la spitalul de nebuni. Problema este că alături de conflictul principal - a dispărut, într-adevăr, Florence? Dacă da, atunci unde este și cine a luat-o? Dacă nu, de ce bate câmpii Alice? - apare încă unul, din trecut, care are în prim-plan moartea primei soții a lui David Fancourt. 
Dacă exerciți o profesie, vei putea, în cazul în care ai noroc, să stai cinci zile pe săptămână în compania unor oameni care te admiră și te respectă. Pe când dacă faci din familia ta opera muncii tale de-o viață, ai posibilitatea să stai permanent în compania unor oameni care te admiră, te respectă și te iubesc. - Vivienne Fancourt
Dintre toți ”actorii”, soacra lui Alice, Vivienne Fancourt, mi s-a părut, de la bun început, cea mai dubioasă. Trebuie să recunosc, o apreciez pentru puterea de caracter pe care o afișează, dar e indiscutabil faptul că are obsesia de a controla viețile tuturor din jur, ceea ce dăunează. Cu toate acestea, vă avertizez să nu cădeți în capcana în care am căzut eu: nu toate personajele care par rele sunt rele (cu excepția lui Vivienne - e sucită, fără îndoială) și nu toate personajele bune sunt bune cu adevărat. Un lucru e cert: toate sunt înșelătoare, ascund o psihologie altfel decât cea manifestată. Poate numai în ceea ce îl privește pe Simon (un polițist care lucrează la cazul presupusei dispariții a fetiței Fancourt), spusele și acțiunile se potrivesc cu gândurile și trăirile lăuntrice. Tocmai această dualitate a personajelor poate fi un plus pentru carte, dar și un minus. Este un plus pentru că ea susține caracterul psihologic al operei, însă este un minus pentru că sunt acțiuni, apucături ale personajelor care nu au nicio noimă. Când am atins sfârșitul cărții, m-am trezit cu un amestec de confuzie și iritare cauzat chiar de faptul acesta, că am aflat mult așteptatul adevăr, dar nu pot să înțeleg de ce unele personaje au procedat în felul în care au procedat. De aceea, finalul m-a readus la părerea că personajele au, fără discuții, probleme la mansardă. Caracterele din O păpușă sau alta sunt destul de reușite, ușor caricaturale, însă lipsite de rațiune și cred că le-ar prinde bine un control psihiatric sau măcar psihologic. 
Așa suntem făcuți noi, oamenii. Prăpăstioși, ne așteptăm în orice moment ca toate coșmarurile noastre sinistre să se adeverească. - Alice Fancourt
Aspectul care m-a încântat cel mai mult la această carte e narațiunea, care alternează între persoana a treia și persoana I (vocea lui Alice) și, în acest fel, contribuie semnificativ la jocul de care am pomenit în al doilea paragraf. Plus, am observat ușurința cu care Sophie Hannah jonglează cu termenii și cât de pricepută este în legarea lor în propoziții și fraze simple sau mai complexe. Nu întâmplător, cele cinci sute de pagini se citesc repede. Țin să menționez că un rol important îl joacă traducerea, o traducere fidelă și realizată cu îndemânare.

Una peste alta, recomand O păpușă sau alta, mai ales iubitorilor de thrillere psihologice. Deși nu sunt pe deplin mulțumită de cartea aceasta, Sophie Hannah este o autoare talentată pe care intenționez să o mai citesc.
- Știi, în mod ilar, pierderea unui dușman este la fel de greu de suportat ca pierderea unei ființe dragi. Rămâi cu aceleași sentimente puternice pe care le-ai avut întotdeauna, dar nu mai ai de cine să le legi. Te simți cumva... păcălit, presupun. - Vivienne Fancourt
Nota mea: 4/5 

joi, 25 august 2016

Leapșa - The Book Blogger Memory Challenge


Chiar dacă v-a salutat deja nenea ursul, vă mai salut și eu: heeei, bloggerași! Cu ce vă mai ocupați timpul? Eu mă lupt cu ”Frații Karamazov” de Dostoievski. E cea mai mare carte pe care am citit-o până acum și e o adevărată provocare. O altă provocare este și leapșa aceasta, pe care am primit-o de la Roxi de pe Gânduri despre cărți. Ia să vedem despre ce-i vorba:

1. Numește o carte scrisă de un autor pe nume Michael.

Surprinzător, nu am în bibliotecă niciun Michael, dar am mai mulți de Mihai și Mihail, așa că profit de ocazie și vi-l recomand pe Mihail Sebastian cu al său roman Orașul salcâmilor, o operă foarte frumoasă, reușită.

2. Numește o carte care are un dragon pe copertă.
Dansul dragonilor de George R.R. Martin



3. Numește o carte care are un personaj pe nume George.
Șoareci și oameni de John Steinbeck, o altă carte care mi-a plăcut mult. Ea îi în centru pe George Milton și Lennie Small și e o poveste despre prietenie într-un decor sumbru, cel al marii crize economice din anii 1929-1933.

4. Numește o carte care e scrisă de un autor al cărui nume de familie e Smith.
Seria Jurnalele Vampirilor de L. J. Smith; nu cred că mai e nevoie să atașez o poză.

5. Numește o carte a cărei acțiune este plasată în Australia.
Ăă, în Noua Zeelandă nu e bine? Tot departe e =). Glumesc. Din păcate, nu am și nici nu am auzit de vreo carte a cărei acțiune să se petreacă în Australia. Dar voi?

6. Numește o carte al cărei titlu conține o lună a anului.
Ah, nici aici nu pot să dau un răspuns. Uite, totuși, ce provocare! Chiar îmi propun să citesc o carte cu o lună a anului în titlu. În schimb, deocamdată, vă las o carte care are în titlu un anotimp al anului - A Summer Like No Other de Elodie Nowodazkij.


7. Numește o carte cu un cuțit pe copertă.
Cuțit?! Ce violenți sunteți, oamenilor! =) Am aruncat o privire în toată biblioteca mea, dar nu am găsit. Am cărți cu pistoale, bombe, săgeți, dar niciuna nu are pe copertă un amărât de cuțit.

8. Numește o carte care are cuvântul un/o” în titlu.
O păpușă sau alta de Sophie Hannah - voi posta cât de curând recenzia ei. Iată și recenzia.


9. Numește o carte al cărei personaj principal are același nume cu autorul.
Cărțile lui Sven Hassel. Am citit numai una, dar am observat că Sven este personaj-narator, deși intervențiile lui sunt foarte rare, aproape inexistente. E mai mult un observator, un martor.


10. Numește o carte care a fost ecranizată.
Camera morții de John Grisham a fost ecranizată în 1996, la doi ani de la publicare. De altfel, în jur de opt cărți scrise de J. Grisham au fost ecranizate, de aceea țin să le menționez și pe următoarele două: Firma, respectiv Cazul Pelican, amândouă ecranizate în 1993.

Mulțumesc, Rox, pentru leapșă! De fiecare dată îmi face mare plăcere să o completez. Nu mai nominalizez, însă invit pe oricine să o completeze. E super distractivă și chiar te pune la gândit și scotocit atât în amintiri cât și în biblioteca personală. 

joi, 18 august 2016

”Camera morții” de John Grisham - Recenzie

Titlul original: The Chamber
Autor: John Grisham
Editura: Rao
Traducere: Ileana Țăroi
Numar de pagini: 640

Descriere
Adam Hall este un tânăr avocat din Chicago pe care îl așteaptă o carieră strălucită. Sam Cayhall este un fost membru al Ku Klux Klanului (aici și aici găsiți detalii despre KKK) și un rasist inveterat pe care îl așteaptă pedeapsa cu moartea. Se pare că acum acesta mai are o singură șansă de scăpare: tânărul avocat din Chicago, care, întâmplător, îi este și nepot. În timp ce gardienii pregătesc camera morții, protestatarii se strâng în fața închisorii, iar camerele TV așteaptă deznodământul, Adam are numai câteva zile ca să-și salveze clientul. Însă între cei doi există prea multe minciuni și secrete - inclusiv secretul care ar putea salva viața lui Cayhall... dar l-ar face pe Adam să și-o piardă pe a sa.

Camera morții este, categoric, cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta și este a cincea carte scrisă de John Grisham pe care să o lecturez. Celelalte patru - FirmaCazul PelicanAvocatul străzii și Mediatorul - mi-au plăcut, desigur, le-am notat cu cinci steluțe din cinci, însă în cazul acesta, e mai mult de atât. Am terminat Camera morții într-o dimineață, pe la ora două și jumătate iar în următoarea jumătate de oră nu am făcut altceva decât să plâng. Zilele următoare nu mi-am putut lua gândul de la ideea principală a cărții: pedeapsa capitală, o realitate a zilelor noastre.

Sam Cayhall este unul din cei 48 de condamnați la moarte care își așteaptă execuția în statul Mississippi, trăindu-și ultimele zile, de ani buni, în sectorul condamnaților la moarte al penitenciarului. Acest sector este plastic supranumit ”lista morții”. Au trecut doi ani de la ultima execuție, doi ani de când a fost folosită camera de gazare pentru a curma cu repeziciune (teoretic!) viața unui infractor. În scurt timp, vine rândul lui Sam să se așeze pe scaunul din ”camera morții”, să inhaleze gazul letal, să se chinuie vreo zece minute și apoi, în cele din urmă, să-și dea duhul, sub ochii auditoriului. 
Partea cea mai îngrozitoare a <<listei morții>> este faptul că mori câte puțin în fiecare zi. Așteptarea e cea care te omoară. Trăiești într-o cușcă și, când te trezești, în fiecare dimineață, îți spui că ești cu o zi mai aproape de moarte.
Sam este motivul pentru care Adam a îmbrățișat cariera de avocat, motivul pentru ca Adam părăsește munca simplă din Chicago și alege să ducă o luptă aproape imposibil de câștigat. Relația dintre cele două personaje nu pornește cu piciorul drept. Adam își vede pentru prima dată bunicul, un bătrân încăpățânat, acrit de avocați, un criminal, care se face vinovat de distrugerea mai multor familii, inclusiv a propriei familii. De aceea colaborarea dintre cei doi este una evident dificilă. Sam trebuie să învețe să aibă încredere în Adam, Adam trebuie să îl accepte pe Sam cu tot bagajul său, lucruri care se și întâmplă, treptat. Evoluția relației lor este foarte frumoasă: ei reușesc, în primul rând, să coopereze ca avocat-client, dar, poate și mai important, ei reușesc să vadă unul în celălalt un bunic, respectiv un nepot drag și, deși mă îndoiesc că Adam i-a înțeles vreodată motivele (cu atât mai puțin să fie de acord cu ele), tânărul avocat se împacă cu ideea că Sam nu a fost un tată model, nu este un bunic model și că a omorât. 
- Nu vreau să mori, Sam. 
- De ce? întrebă el, strângându-l și mai tare de umeri. 
- Pentru că abia te-am găsit. Pentru că ești bunicul meu.
Cu toate acestea, Adam știe sigur un aspect: Sam nu este sută la sută vinovat de crima pentru care a fost condamnat la moarte. Sam a avut un complice. Acest complice este cel care a înfăptuit nenorocirea efectiv, nu Sam. Dar Sam ține morțiș să mintă. Chiar și în condițiile acestea, Adam continuă să lupte cu sistemul, pe care el îl acuză de imoralitate: era știut faptul că gazul nu le provoca osândiților moartea instantaneu, cum se dorea și se pretindea, ci le determina, mai întâi, o criză cu spasme și cu spume la gură. 

Prin activitatea sa, Adam Hall mi-a dovedit ce însemnat e rolul avocatului în deciderea viitorului unui inculpat. Un procuror face tot posibilul să găsească dovezile incriminatoare, dar trebuie să existe și cineva care țină cu cel acuzat, să facă un echilibru. Dacă cel acuzat este de fapt nevinovat? Sau să presupunem că este, într-adevăr, vinovat; tot trebuie să fie cineva care să se asigure că învinuitul nu primește o pedeapsă exagerată, inumană, trebuie să se asigure că se servește dreptate, nu doar se aplică, mecanic, niște legi. Camera morții, în totalitatea ei, ridică numeroase probleme ce țin de sfera legală și, mai ales, de cea a moralității. Cât de moral este să aperi și să salvezi de la moarte un om care a comis fapte cumplite, doar fiindcă acel om îți este rudă? Pe de altă parte, cât de moral este să se aplice legea talionului (”Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”); chiar e moral să ucidem un om, pentru că așa a procedat la rândul său?
O poveste întunecată și profundă, plină de dileme morale... Un Grisham în formă maximă. - The People 
John Grisham a fost nemilos când a ales perechea aceasta - Adam-Sam, nepot-bunic -, deoarece la chestiunile legale se adaugă chestiunile familiale, care sunt și mai sfâșietoare lăuntric. Până să îl vadă în carne și oase, Adam își văzuse bunicul în reportaje și ziare. Apoi, odată ce depășesc începutul anevoios și în ciuda a tot ce află despre Sam, tânărul se atașează de bunicul său, deci iminența pierderii lui Sam îi aduce un plus de suferință. De asemenea, Adam este, în ultimă instanță, un avocat ambițios care dorește să-și salveze clientul, prin urmare, eșecul care se profilează în zare este cât se poate de neplăcut.

Partea de final a cărții prezintă un Adam care muncește asiduu și dă tot ce poate pentru a-și salva bunicul, în timp ce Sam apare resemnat, bucuros că și-a văzut nepoții și împăcat că cineva îi va duce dorul după moarte.
-... Ăsta e un gând îngrozitor. Să mori și să nu îi pese nimănui de tine.
Camera morții e o carte destul de voluminoasă. Primele aproximativ două sute de pagini se citesc, mi s-a părut mie, într-un ritm mai lent, însă cele rămase se parcurg cu repeziciune, căci acțiunea devine tot mai alertă. Suspansul se adună și culminează în partea finală, când ochii îmi treceau de la o pagină la alta la interval de secunde.

Camera morții e o carte foarte bună. Am vaga senzație că se putea și mai bine, dar rămân fermă când spun că iubesc cartea aceasta, pentru personajele ei, pentru temele abordate, pentru deznodământ, pentru bucățica de istorie americană pe care o prezintă, pentru stilul autorului.

Nota mea: 5+ /5

luni, 15 august 2016

Leapșa - Apocalipsa Zombie

Roxi de pe blogul Gânduri despre cărți s-a gândit din nou la mine și mă bucur așa de tare! Încă o leapșa super fun! Roxi a găsit-o pe blogul Dreamland Book Blog, în engleză. Eu mi-am zis să o postez în română.

Reguli:

1. Alege cinci cărți.
2. Dă la o pagină aleatorie.
3. Primul nume pe care îl vezi face parte din echipa ta de supraviețuitori ai apocalipsei zombie.
4. Atribuie-le personajelor cele zece situații, respectiv tipuri de oameni în ordinea în care le-ai găsit.
5. Exprimă-ți neliniștea în legătură cu cât de năpăstuiți sunteți.


1. Prima persoană care moare: Mal


Păăăăi... Ok, sunt rea, dar mie nu prea mi-a plăcut de Mal și am fost, de la bun început, în team Darkling, deci nu l-aș regreta prea mult. Iar lupta de supraviețuire cere sacrificii, nu?

2. Persoana peste care treci pentru a-ți scăpa pielea: Alina


Că tot vorbeam de sacrificii. Ce să-ți fac, Alino? Instinctul de supraviețuire. Ori tu, ori eu. Tu ți-ai îndeplinit destinul, oricum.


3. Prima persoană transformată în zombie: Lacey


Încă nu am apucat să fac cunoștință cu personajul, dar nuuuu, nimeni nu trebuie să devină zombie!

4. Persoana care trece peste tine ca să-și salveze propria piele: Tory


Nici pe tine nu te cunosc, Tory, dar chiar așa... Rușinică... să ne fie amândurora.

Orașul Îngerilor Căzuți (Instrumente mortale, #4) de Cassandra Clare

5. Idiotul echipei: Simon


Ah, Simon, ultimul lucru de care avem nevoie e un pămpălău. Plus, pe tine te știam isteț...

6. Creierul echipei: Clary


You go, Clary! În Orașul oaselor (Instrumente mortale, #1) nu mi-ai părut prea strălucită, dar poate ești mai pricepută la zombie. 


7. Medicul echipei: Nashira Sargas


Ăă, Nashira nu cred că ar îmbrățișa o meserie atât de nobilă. Sau poate ar face-o, însă s-ar folosi de ea pentru a ne omorî.

8. Expertul în arme: Arcturus Mesarthim


Woohoo, Arcturus, go, go!  Da, Arcturus sigur se pricepe la arme și sigur ne-ar salva pe toți.


9. Scandalagiul: Jennesta


Oh, nu, nu, Jennesta e periculoasă, pe bune. Nu doar certăreață. Of, numai ea ne-ar mai lipsi. Sigur ne-ar da pe mâna zombie-lor imediat ce ar avea ocazia.

10. Conducătorul echipei: Sanara


Nu e rău, chiar deloc. Sanara e fată bună. Am încredere că ar face tot posibilul să ne păzească spatele. 

Vă invit cu însuflețire să completați și voi leapșa asta - e awesome!
Mulțumesc, Roxi, pentru nominalizare!
Ne mai citim, fellows!

miercuri, 10 august 2016

Leapșa Liebster - Descoperă bloguri noi (1)


Hello, dragi bloggerași! Roxi de pe blogul Gânduri despre cărți a fost super drăguță și m-a nominalizat în cadrul lepșei (ce haios sună!) Liebster. Îți mulțumesc mult, mult, Roxi! A trecut o vreme de când nu m-am mai distrat cu o leapșă. =)


Reguli:

1. Mulțumește-i persoanei care te-a nominalizat și menționează-i blogul.
2. Listează regulile în postarea ta.
3. Afișează premiile Liebster undeva pe blogul tău.
4. Răspunde celor zece întrebări prevăzute de persoana care te-a nominalizat.
5. Scrie zece lucruri random despre tine.
6. Nominalizează 5-11 bloguri și informează-le că au fost nominalizate.
7. Asigură blogurile pe care le-ai nominalizat cu zece întrebări.


Zece lucruri random despre mine

1. Vreau să devin procuror.
2. Iubesc mitologia nordică.
3. Îmi place muzica metal și rock'n'roll.
4. Mă tem de schimbări, de neprevăzut, dar, în același timp, le văd ca pe o provocare.
5. Îmi plac dramele coreene.
6. Iubesc urșii panda. Am doi urși măricei, de pluș - Uili are 12 ani iar Biluță are vreo șase, dacă nu mă înșel. În viitor, vreau să merg la o rezervație de urși panda din China și să adopt un urs panda, dar pe care să îl las acolo și să îl vizitez.
7. Nu-mi place să mi se ia sânge din venă. Nu am belonofobie, accept cu ușurință un vaccin, dar ideea de ac în venă mi se pare odioasă.
8. Am o relație foarte frumoasă cu mâncarea. Nu mănânc fără oprire, dar îmi place să mănânc și sunt genul de om care savurează fiecare bucățică.
9. Nu sufăr oamenii ipocriți.
10. Începuturile mi se par foarte dificile. Spre exemplu, când am o sarcină de îndeplinit, mă plâng non-stop la început, dar după ce trec efectiv la treabă devin ca o mașinărie.


Întrebările de la Roxi

1. Gusturile se educă sau nu se discută?
În general, sunt de părere că gusturile nu se discută. Fiecare are dreptul de a citi, spre exemplu, ce dorește și are dreptul să îi placă sau nu o carte. Cunosc persoane care adoră seria Twilight, dar și persoane care nici nu vor să audă de ea. Nicio parte nu poate fi judecată. Unei foste colege de liceu i-a plăcut foarte mult Legile atracției, însă pe mine nu m-a impresionat în vreun fel, deși nu am o părere proastă despre ea. Fosta colegă de care v-am zis are gusturile ”educate”, citește foarte mult și de toate. De aceea, aș zice că, în ultimă instanță, gusturile nu se discută.

2. Dacă ai putea să fii în pielea unui personaj pentru o zi, cine ai fi?
Astrea din Justice Buried, respectiv seria Starbright, de Hilary Thompson.

3. Cum definești o carte bună?
O carte bună e o carte care reușește să te prindă în paginile ei, să te țină ”captiv” până la ultimul cuvânt. Nu contează genul literar, specia, temele abordate. Atâta vreme cât îți captează atenția și îți transmite cu adevărat o idee, o emoție, un sentiment, pe care le porți și după finalizarea lecturii, atunci cartea aceea e o carte bună.

4. Ce părere ai despre John Green?
Din păcate, nu am citit nicio carte scrisă de J. Green, până acum. Am tot auzit de el, de The Fault in Our Stars, Looking for Alaska, Paper Towns și cât de reușite sunt, dar pe mine nu m-au atras îndeajuns de mult încât să le citesc. Totuși, am înțeles că autorul are o scriitură frumoasă și profundă, deci nu e exclus ca într-o zi să lecturez vreo operă de-a sa.

5. Ai vreo carte care ți-a schimbat modul de gândire?
Camera morții de John Grisham. Am terminat-o acum câteva zile, dar încă nu mă simt în stare să-i fac o recenzie. O carte foarte, foarte bună. Nu aș zice că mi-a schimbat radical modul de gândire, dar abordează niște aspecte serioase, care m-au îndemnat la reflecție și la care continui să mă gândesc. Iată și recenzia!

6. Cum crezi că am putea promova autorii români contemporani?
În primul rând citindu-i. Spre rușinea mea, nu prea citesc autori români contemporani. Nu am un motiv anume, dar bănuiesc că lipsa de promovare joacă și ea un rol. Citindu-le creațiile, scriind și împărtășind recenzii sincere în care să fie foarte bine evidențiate punctele tari, organizând concursuri, făcându-le publicitate cu orice ocazie. Cred că în felul acesta am putea să ne promovăm scriitorii.

7. De la ce carte aveai așteptări foarte mari și te-a dezamăgit?
Legile atracției de Simone Elkeles e o carte despre care citisem numeroase afirmații pozitive, dar care mie mi s-a părut doar drăguță.

8. De obicei, dacă nu-ți place o carte, n-o mai citești sau o termini în speranța că îți va plăcea, într-un final?
Nu-mi place să las ceva neterminat, iar asta se aplică chiar și în cazul cărților nu tocmai reușite. În plus, exact cum ai punctat, poate, până la final, voi da peste ceva care să îmi placă.

9. Cum ți-ai îndemna copiii să citească?
În niciun caz obligându-i. Eu am descoperit plăcerea lecturii de una singură, treptat, fără să mă îndemne un părinte sau altul. La fel aș vrea să fie și în cazul presupușilor mei copii. În orice caz, oricând aș avea timp, le-aș citi și, când ar fi mai mari, le-aș povesti ce cărți am citit, mi-au plăcut, m-au marcat. Copiii sunt curioși, așa că, dacă reușești să le stârnești curiozitatea în direcția cărților, de restul se ocupă chiar ei.

10. Ai vreo problemă cu înjurăturile în cărți sau ți se par firești?
E amuzant, chiar am reflectat la chestiunea asta de curând. Momentan citesc O păpușă sau alta de Sophie Hannah (recenzia aici) și am dat peste unele înjurături care m-au amuzat teribil. Nu, sinceră să fiu, nu am nicio problemă cu înjurăturile în cărți. Da, mi se par firești, desigur, atâta timp cât ele apar în contextul potrivit și atâta timp cât nu sunt... excesiv de necuviincioase. O înjurătură e din start ceva necuviincios, dar nu-mi plac cele exagerate, cum aud la colț de stradă. În general, înjurăturile aduc o oarecare verosimilitate cărții, o aduc mai aproape de realitate, ceea ce e un plus, cred eu.


Întrebările mele:

1. Obișnuiești să recitești cărțile care ți-au plăcut?
2. Cu cine îți place să vorbești despre cărțile citite?
3. Ce părere ai despre triunghiurile amoroase în cărți?
4. Pe care carte îți dorești din toată inima să o vezi ecranizată?
5. Cine sunt doi dintre scriitorii tăi preferați?
6. Care este cartea pe care o recomanzi cititorilor începători?
7. Cu ce personaje ți-ar plăcea să îți petreci vacanța/concediul?
8. Îți place să citești teatru?
9. Cum simți că te-au ajutat și te ajută cărțile?
10. Care este cartea (deja scrisă) pe care ți-ai dori să o fi scris tu?


Mulțumesc încă o dată, Roxi! Cei nominalizați, sper să completați leapșa cu aceeași bucurie cu care am completat-o și eu. Abia aștept să vă citesc răspunsurile! 

joi, 4 august 2016

”A Summer Like No Other” ("Broken Dreams", #1) by Elodie Nowodazkij - Review

Title: A Summer Like No Other
Author: Elodie Nowodazkij
Release Date: July 2015
Book Links: Amazon / Kobo / iTunes / B&N


Description

She’s his best friend’s little sister. He’s the biggest player of them all.
They shouldn’t be together. But this summer’s just too tempting.

Sixteen-year-old Emilia Moretti’s goal for the summer is simple: forget her brother’s best friend—Nick Grawsky—ever existed. It should be easy: He’s spending his summer in the Hamptons, adding girls in tiny bikinis to his list of broken hearts. Guarantee he won’t be telling them they’re like his little sisters. This summer, Emilia won’t stay awake at night thinking about him. She’ll need flawless ballet movements to have a shot at next year’s showcase, and she’s finally ready to search for her birth parents. But when Nick decides to stay in the city, Emilia’s resolve disappears in a pirouette. Maybe it’s the spin they needed to be together. As long as she doesn’t get stuck believing in happily ever after…

Nick is tired of pretending to be the happy, let’s-have-fun guy. His father wants him to change his career from professional dancer to…lawyer. He needs to put all of his focus on dancing to prove to Daddy Dearest he’s good enough to make it big. And he may have a case of the bluest balls in history courtesy of Emilia. She’s off-limits: The bro code with Roberto even forbids the dirty thoughts he has about her. Besides, he’s not boyfriend material. He only has time for flings, for girls who don’t expect much, for girls he doesn’t want to kiss goodnight. He knows he should resist her, but he’s not sure he wants to…

At least for this summer.
It’s going to be a summer like no other.


Review

To be honest, I've never been a fan of contemporary romance books, especially if they involve teenagers, because, usually, we have to deal with a lot of cliches, blunt characters and melodramatic situations. However, this was not the case with A Summer Like No Other.

The subject of the book doesn't bring news. Yet I do enjoyed the fact that Elodie decided to approach some sensitive subjects, such as the struggle of a orphan searching for her real parents, her real identity, the serious problems inside an apparently perfect family (and I'm talking about Nick's family), the workplace issue, friendship, the past, the obsession of some parents (Nick's dad, for instance) to have absolute control over their kid's future. These subplots come and improve the main plot, which is the love story between Em and Nick.

Speaking of Em and Nick, I must say, they were such a pleasant surprise for me. At first, they seemed to be quite superficial, but I slowly developed a real sympathy for them. There is no evolution, honestly - Em and Nick from the ending are broadly the same as Em and Nick from the beginning. Nevertheless, I loved how down to earth they are. They just seem actual, believable. Moreover, Nick proves himself, sometimes, to be a mature boy, which I really liked. Emilia is sixteen, so she's not so "baked", but she is a nice person and I thoroughly support her wish to discover her origins. Their relationship is pretty exciting, still I am so annoyed by the so-called "bro code" which forbids any romance between Nick and Em. Actually, I'm annoyed by all the excessive care and concern Em's family treats her with. I do understand their reasons, but they need to grasp the idea that, sooner or later, Emilia will have to deal with life on her own.

The things I disliked about this book were some gaps in the description of the settings and a few poorly written dialogues and passages. It's contemporary romance, thus we don't need any sophisticaded language, but I stumbled across some very trivial phrases and excerpts.

Overall, A Summer Like No Other is a quick, summerish, pleasant reading and I'm glad I got to know Em and Nick.

My Rating: 4/5