miercuri, 16 august 2017

Leapșa ”Mid-Year Book Freak Out”

Îți mulțumesc din suflet, Ana, pentru leapșa! Nu am mai completat una de atâta vreme, oh, ce melancolie.

1. Care e cea mai bună carte pe care ai citit-o până în acest punct al anului 2017?
Hm, asta ar trebui să fie Un veac de singurătate de Marquez (recenzia, aici), deși nu sunt sigură dacă am citit-o chiar la finele anului 2016 ori chiar la începutul anului 2017. În orice caz, e o carte genială, a cărei recenzie am scris-o recent.
sursă
2. Cea mai bună continuare (a unei cărţi) citită în 2017?
Nu am citit nicio continuare anul acesta.

3. O carte nou lansată pe care nu ai citit-o încă, dar vrei neapărat.
Categoric The Rooster Bar de John Grisham. Sunt atâtea cărți scrise de omul ăsta fantastic pe care îmi doresc să le citesc.


4. O lansare anticipată din a doua jumătate a anului.
Hm, mă gândesc la The Language of Thorns de Leigh Bardugo. E o scriitoare super talentată iar cartea aceasta, care va apărea în septembrie, sună foarte promițător. Coperta (în dreapta) e de-a dreptul încântătoare.

5. Cea mai mare dezamăgire.
Ei bine, o dezamăgire... Cu ocazia altor lepșe am menționat că în ”cariera” mea de cititor nu am dat, până acum, peste o carte care să mă dezamăgească îngrozitor. Dar sunt unele care nu se ridică la așteptările mele, iar o astfel de carte ar fi Crimele din Rue Morgue de Edgar Allan Poe. Îmi place foarte mult autorul acesta și mă așteptam la altceva. E surprinzătoare, într-un sens pozitiv, dar nu m-a mulțumit îndeajuns. Încă o dată: nu e o mare dezamăgire, ci una micuță. Urmează și recenzia.

6. Cea mai mare surpriză.
Primul titlu care îmi vine în minte e The House We Grew Up In (recenzia, aici). O carte gro-za-vă!

7. Noul autor preferat.
Oscar Wilde. Până anul acesta aveam o singură carte scrisă de el citită, de fapt două - faimosul Portret al lui Dorian Gray + Crima lordului Arthur Savile (recenziile, aici). Acestea două dovedesc talentul lui Wilde, dar parcă nu eram convinsă să îl trec în lista de autori preferați. Ei bine, de curând am citit Fantoma din Canterville și mi s-a părut o lectură frumoasă, care mi-a întrecut așteptările. E scurtă, la fel ca opera sus-menționată a lui Edgar Allan Poe, dar e tare distractivă. Interesant cum mă așteptam ca opera lui Poe să fie mind-blowing, în vreme ce mă așteptam ca opera lui Wilde să fie ”meh”, dar s-a întâmplat exact invers. Cert este că Fantoma din Canterville arată că Wilde a stăpânit cu măiestrie cuvintele și a știut să creeze opere mai complexe, dar și unele mai facile.

8. Cel mai nou crush pe un personaj.
Haha, păi, nu prea am citit cărți de unde să pot alege un crush. Totuși, recunosc că am prins drag de Carmesino, o ființă fantastică (un ”opteron”) din lumea Grammatonului. Cartea, care se numește chiar Grammaton, e o carte, mai degrabă, de copii (13-15 ani), însă personajul acesta, atât de calm, de o seriozitate liniștitoare și cu înfățișare plăcută, s-ar integra cu ușurință într-o carte YA și sunt sigură că ar câștiga inimile multor cititori. Voi reveni și la cartea aceasta cu o recenzie.

9. Cel mai nou personaj preferat.
Diana Slavu din Pânza de păianjen de Cella Serghi (recenzia în curând; îmi pare rău că tot fac promisiuni, dar mă țin de ele). Sincer, m-am surprins, alegând-o pe ea, căci e genul de eroină care nu se încadrează în tiparul pe care îl urmăresc eu. Dar e un personaj foarte plăcut, cu care am empatizat ușor și a cărei poveste am citit-o cu drag.

10. O carte care te-a făcut să plângi.
Nu cred că a fost cazul, din câte îmi aduc aminte.

11. O carte care te-a făcut fericit.
Revin la Grammaton. E o carte pentru copii/ adolescenți, deci nu e tocmai surprinzător. 

12. Cea mai bună ecranizare a unei cărţi pe care ai văzut-o anul acesta.
Din păcate, nu am vizionat nicio ecranizare anul acesta. Până acum. Mai sunt câteva luni din 2017, așa că poate voi putea indica, mai târziu, o ecranizare bună.

13. Recenzia preferată scrisă până acum.
Oscilez între recenzia scrisă pentru Un veac de singurătate și cea pentru The House We Grew Up In, dar merg, până la urmă, pe a doua. O carte minunată, căreia am încercat să îi scriu o recenzie pe măsură.

14. Cea mai frumoasă carte pe care ai primit-o sau ai cumpărat-o anul acesta.
Nu mă pot decide între Narcis și Gură de Aur și Rogue Lawyer. Poate mă ajutați voi :).

15. Ce cărţi trebuie să citeşti până la finalul anului?
Am cam renunțat la listele rigide, însă sunt unele titluri pe care chiar vreau să le parcurg: Trau niemals einem Mann de Jane Heller (e o traducere în germană a unui roman american), Mein Kampf de A. Hitler (am început-o și o lecturez încetișor), A 9-a judecată de J. Patterson, Narcis și Gură de Aur de Hermann Hesse, The Perfect Kill de Robert Baer, Rogue Lawyer de J. Grisham, Dracula de Bram Stoker, Exorcistul de W. Blatty,  Decameronul de Giovanni Boccaccio. Mai sunt și altele, dar în cazul lor nu ”arde” :).

Okie dokie, gata distracția. Mulțumesc mult, pentru ocazia de a completa leapșa, Ana! Eu o dau mai departe... Nicoletei (Serendipity) și lui Roxi (Gânduri despre cărți).
Ne mai citim, folks!

duminică, 13 august 2017

”The House We Grew Up In”, Lisa Jewell - Recenzie

Titlu: The House We Grew Up In
Autor: Lisa Jewell
Editură: Arrow Books
Număr de pagini: 442

When a tragedy breaks a family apart, what can bring it back together?

The Birds seemed to be the perfect family: mother, father, four children, a picture-book cottage in the country.

But when something happens one Easter weekend, it is so unexpected, so devastating, that no one can talk about it.

The family shatters, seemingly for ever.

Until they are forced to return to the house they grew up in. And to confront what really took place all those years ago.


Simply stunning. (Daily Mail)

Poignant, heart-wrenching and beautifully told, the author's best tale yet. (Sun)

Beautifully written. (Heat)


The House We Grew Up In e genul de carte de la care te aștepți să fie ok, o lectură plăcută, și care se dovedește a fi o lectură de-a dreptul fantastică, de neuitat. A fost un cadou din partea surorii mele și, judecând după copertă și după descriere, îmi imaginam o poveste drăguță despre suișurile și coborâșurile unei familii oarecare. Nu pot zice că m-am înșelat, decât în parte.

The House We Grew Up In urmărește povestea familiei Bird, care nu este tocmai o familie oarecare. Prin urmare, nici povestea acestei familii nu e o înșiruire de întâmplări banale. Familia Bird este, într-adevăr, aparent, o familie ca oricare altă familie englezească, dar după câteva pagini deja încep să se contureze niște aspecte mai puțin comune, mai puțin normale. Iar totul pornește de la personaje. De fapt, cartea aceasta se concentrează într-o mare măsură pe actorii ei, pe latura lor psihologică, pe evoluția lor, precum și pe interacțiunea dintre ele. Așa a luat naștere The House We Grew Up In - de la oameni, de la problemele lor, de la realitatea că o familie înseamnă lucruri bune, dar și lucruri neplăcute.

De aceea, în cele ce urmează am să prezint ”colorații” membri ai familiei Bird. Această prezentare se cade să o încep cu portretul mamei - Lorelei. Lorelei este centrul universului Bird, ea e cea care ține acest univers în picioare, care insistă să organizeze, an de an, cu ocazia Paștelui, faimoasa vânătoare de ouă de ciocolată, învelite în foițe de diverse culori și tot Lorelei e cea care insistă să păstreze, de fiecare dată, toate acele folii de la ouă. Ceea ce pare un obicei apărut din dragostea lui Lorelei față de familia ei și față de amintirile pe care le creează împreună în curând se dovedește a fi un obicei patologic, semn al unei boli care are să se declanșeze mai târziu, când se va produce un incident îngrozitor pentru întreaga familie Bird.

Autoarea, Lisa Jewell, zice în nota de la finalul cărții cum a construit acest personaj și ce înseamnă ”hoarding”, adică ”tezaurizarea”, care, conform unui site de specialitate, este o afecțiune progresivă. Există persoane care colecționează,”strâng” obiecte fără obsesivitate, dar care după un eveniment de viață traumatizant, se pot transforma în obsesivi-compulsivi” (sursa). Sinceră să fiu, până la cartea aceasta nu știam că există o asemenea patologie, cel puțin nu la un asemenea nivel. Eu, probabil la fel ca mulți alții, am avut dificultăți în a crede că e posibil ca o persoană să se îngroape de vie în lucrurile adunate de-a lungul anilor, să conștientizeze că nu mai există loc și, totuși, să continue în același ritm. 
“The human memory is such a cruel, frustrating thing, the way it just discards things without asking permission, precious things. At least here, in my house, I have control over my memories.” 
Ei bine, așa se întâmplă cu Lorelei Bird. Inițial, numai Megan, fata cea mai mare, se răstea la ea pentru că aveau prea multe prosoape de bucătărie ori prea multe vase de masă, pe care nu aveau niciodată să le folosească. Însă după ce se petrece tragedia care a zdruncinat familia Bird din temelie, Lorelei trece la un alt nivel, cumpărând mormane de cărți și ziare pe care nimeni nu le citea, obiecte de decor care deja încurcau mai mult decât să înfrumusețeze locuința și multe alte obiecte, de cele mai multe ori, inutile. Iar acestea se petrec pe fondul destrămării familiei Bird, Lorelei nemaifiind capabilă să îi țină pe ai ei alături.

Colin Bird, capul familiei, este un personaj care m-a surprins cu evoluția sa. La început, mă frustra din cauza caracterului său molatic. Pur și simplu nu era în stare să ducă ceva la îndeplinire, dacă Lorelei nu era de acord. Apoi, mult mai târziu, am avut surpriza să descopăr că poate fi bățos și încăpățânat în ceea ce lui i se părea o decizie bună, iar celorlalți - o decizie imorală. Am remarcat și în unele recenzii de pe Goodreads că cititorii au fost aspri cu acest personaj.

Megan evoluează în sensul opus mamei sale, dezvoltând o obsesie pentru curățenie și ordine. Își întemeiază o familie, care trece, de asemenea, prin dificultăți relaționale. Sora ei mai mică, Beth joacă rolul principal în chestiunile familiale ale lui Megan. Și acest personaj, Beth, m-a uimit, când aproape de finalul cărții apare ca un om nou. Nu prea am empatizat cu ea, pentru că nu prea am reușit să trec peste felul ei nestatornic și imatur  de a se comporta și, mai ales, peste balta de imoralitate în care s-a bălăcit multă vreme. Este interesant că așa cum Megan îi seamănă fizic lui Lorelei iar Beth, lui Colin, cele două fete le seamănă părinților și din punct de vedere psihologic.
“I know as well as you do that only the individual has the key to change themselves. It’s buried deep inside each and every one of us and although someone else can help us to find the key, we’re the only ones who can use it.” 
Cei doi băieți, gemenii Rory și Rhys sunt complet diferiți cât privește portretul moral. De mic, Rhys a apărut în ochii tuturor ca un copil mai ciudățel, cu probleme de socializare. Cu toate acestea, după ce am terminat cartea, am ajuns la concluzia că el nu era cu nimic mai bizar decât ceilalți membri ai familiei. Toți au probleme pe care nu sunt în stare să le rezolve la momentul potrivit, toți au luat decizii mai puțin bune... toți sunt parte din aceeași familie Bird. 

Iar familia Bird nu s-a destrămat doar din cauza bolii netratate a lui Lorelei, ori din cauza neputinței lui Colin de a-și impune punctul de vedere în fața ei, ori din cauza indiferenței copiilor unul față de celălalt. Familia Bird s-a destrămat din cauza tuturor, ei toți au contribuit la pierderea coeziunii, dar tot ei au fost nevoiți să se întoarcă în casa natală și să relege legăturile dintre ei, căci peste o suferință mai veche se trece încercând să faci față uneia noi.

The House We Grew Up In e o carte despre care aș putea vorbi ore în șir. Autoarea arată, prin aceasta, latura mai puțin plăcută și veselă a unei familii, care ușor-ușor ajunge să fie măcinată, din interior, de probleme nerezolvate iar pentru a o reconstrui, membrii ei trebuie să își încheie orice afaceri neterminate și să învețe să se accepte așa cum sunt.

Nota mea: 5+/5

marți, 8 august 2017

”Pretty Little Liars” (serial) - Recenzie

Titlu: Pretty Little Liars
Gen: dramă, mister, thriller
Număr sezoane: 7 (2010 - 2017)
Distribuție:
Troian Bellisario - Spencer
Lucy Hale - Aria
Shay Mitchell - Emily
Ashley Benson - Hannah
Sasha Pieterse - Alison

Descriere (sursa):

Pretty Little Liars este o producție ABC Family bazată pe seria de romane cu același nume a Sarei Shepard. Serialul urmărește schimbările din viețile a patru fete - Hanna, Aria, Spencer și Emily - după ce "liderul" grupului lor, Alison, dispare, iar ele încep să primească mesaje scrise din partea unui necunoscut care se semnează ”A”.

La început, ele cred că este Alison, dar după ce este găsită moartă, fetele își dau seama că altcineva știe secretele lor, inclusiv pe cele mai ascunse, pe care au crezut că doar Alison le știa.


În jurul ”misterului A” se învârte acțiunea pe parcursul a șase sezoane, în vreme ce ultimul sezon vine cu un nou rău, mai mare, mai iminent, mai periculos - A.D. (Über A).



Când am început să vizionez Pretty Little Liars, acum câțiva ani buni, probabil la vremea când serialul era încă destul de nou pe piață, am reacționat cu un entuziasm debordant. Era... incitant, cred că acesta este cuvântul, era incitant să vezi povestea unor liceene care trec prin unele întâmplări periculoase, în timp ce încearcă să își trăiască viețile tipice de adolescente. 

Acest personaj, care vreme îndelungată rămâne într-un con misterios de umbră, A, este sursa tuturor evenimentelor care le pun în pericol, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe fete. 

Desigur, cu acest plot principal se îmbină o sumedenie de ploturi mai mici. De fapt, sinceră să fiu, nu cred că am mai dat peste vreun serial, până acum, care să fie atât de complex cât privește intrigile. Sunt foarte multe, enorm de multe, și nu cred că exagerez. Acesta este, probabil, unul din motivele pentru care unii au renunțat, pe parcurs, la serial. Sezoanele 3 și 4 mi s-au părut și mie greoaie, cu prea multe hățișuri - personaje cu interese ascunse și legături neștiute și nocive.

Nu știu dacă și cărțile sunt la fel, dar sezoanele anterior menționate mi s-au părut chinuitoare. Simțeam că e cazul să aflăm odată cine e acest om îngrozitor care le face viața fetelor un calvar. Recunosc, majoritatea ploturilor mai mici au venit cu indicii referitoare la identitatea lui A, dar de unele ploturi chiar se puteau lipsi. Plus, acum că s-a încheiat, îmi pare că există o disproporție evidentă între sezoanele alocate lui A și singurul sezon alocat lui A.D. Măcar de-ar fi fost cinci sezoane cu A și două cu A.D. 

În legătură cu ultimul sezon, chiar mi-a plăcut, dar același lucru este valabil și pentru sezonul 6. Singura obiecție pe care o am în legătură cu sezonul 7 e că a fost puțin grăbită acțiunea, mai ales în ultimul episod. E un obicei în cinematografie să fie îngrămădite toate descoperirile șocante într-un moment unic, care înseamnă câteva minute. Prin urmare, am fost încântată de primele două sezoane, căci încă exista noutatea, precum și de ultimele două. De sezoanele 3 și 4 am menționat deja. Mai rămâne sezonul 5, despre care am o părere neutră - a fost ok.

În sfârșit, despre personaje nu am neapărat multe lucruri de precizat. De la bun început, am empatizat cel mai bine cu Spencer Hastings, pentru că mi se pare cea mai rațională și îmi place mintea ei sclipitoare. Interesant e că s-a dovedit a fi un personaj mai important decât mă așteptam (ultimul sezon e grăitor). Prestația actriței Troian e de lăudat (fac, din nou, trimitere la ultimul sezon).

Și celelalte fete arată o evoluție înspre bine, iar cel mai elocvent exemplu este Alison, interpretată de Sasha - dintr-o adolescentă egocentristă și intrigantă ajunge o femeie responsabilă și cu picioarele pe pământ. Ele sunt epicentrul evenimentelor din Rosewood, însă nu pot ignora celelalte personaje (mamele fetelor, prietenii lor, dușmanii lor), ale căror roluri au fost foarte bine jucate, din perspectiva mea.

În concluzie, mă bucur că nu am renunțat la acest serial (așa cum am făcut cu TVD, de exemplu), căci mulțumită lui am descoperit actori, scriitori și producători foarte pricepuți. În plus, am tras unele învățăminte valoroase din vizionarea acestui serial, de pildă: minciunile nu fac decât să creeze un cerc vicios din care se poate ieși cu mari dificultăți sau din care nu se mai poate ieși cu niciun preț.

Nota mea: 4/5

miercuri, 2 august 2017

"Tiago", Catia Skye

Hello, hello, lovely bloggers and readers! This post was supposed to be on my blog a long time ago. Sadly, uni life didn't give me even a short break so I can post a few things about a sweet book, written by a new passenger on the "writer ship" 😊, and I'm talking about Catia Skye. So, take a look:

Tiago
Katia Skye

Genre: YA Contemporary Romance
Pages: 259 (Kindle Edition)
Where you can find it: Amazon
Two shattered hearts. One unstoppable love.
New York 
Kez, sixteen, dumped by her boyfriend of six months, shocked by revelations about her father, falls into an abyss of panic and anxiety. On doctor's orders, she is sent on a vacation as a last resort before her mother considers putting her on medication. 
Lisbon, Portugal 
Tiago, seventeen, has lost more than most lose in a lifetime, believes implicitly in the inevitable Portuguese Tragedy, has left the thug-life, has left school, is just trying to survive each new day. 
Neither of them is looking for love...


Cátia Skye is a New-York-born, Portuguese-American gal who now resides in the romantic heart of Lisbon, Portugal. She is the single mother of one rambunctious little boy, and pens romance novels between the hours of 10:00 p.m. and 2:00 a.m. each night when her boy finally falls asleep.

You can also find a short Q&A and an excerpt right here.

I personally believe Tiago should make a great summerish read, one that I'm looking forward to discover. I hope I managed to catch your attention and convince you that this book deserves a chance. 

Relaxing days and beautiful books, my friends!

sâmbătă, 22 iulie 2017

"Un veac de singurătate”, Gabriel Garcia Marquez - Recenzie

Titlul original: Cien años de soledad
Autor: Gabriel Garcia Marquez
Editura: RAO
Traducere: Tudora Șandru Mehedinți
Număr de pagini: 480
... capodopera care l-a propulsat pe Gabriel Garcia Marquez pe orbita celebrității internaționale și i-a adus premiul Nobel (1982).
... cel mai frumos roman de expresie spaniolă din toate timpurile.
Recenzia aceasta vine după multă vreme de la lecturarea cărții, din păcate. Sau din fericire, căci Un veac de singurătate e genul de carte care lasă o impresie atât de puternică, încât e indicată alocarea unui timp de rumegare a paginilor citite.

Un veac de singurătate spune povestea familiei Buendia, poveste care se întinde pe o perioadă de o sută de ani, adică șapte generații. Evoluția familiei Buendia este o oglindă a evoluției orașului Macondo, inițial - un cătun, apoi - un oraș cu toate trăsăturile specifice, însă mereu - un loc mitic, în care realul se îmbină cu irealul iar fantasticul și miraculosul sunt parte din realitate. De altfel, cartea este, prin excelență, expresia ”realismului magic” latinoamerican, pe care autorul îl conturează cu măiestrie.

Macondo a fost fondat de patriarhul Jose Arcadio Buendia și lasă impresia unui loc mitic, ermetic, în care nu se poate intra și din care nu se mai poate ieși. Viața locuitorilor din Macondo curge lin, în conformitate cu obiceiurile statornicite de fondatori, cu legendele, credințele și extraordinarul.
La Macondo nu s-a întâmplat nimic, nu se întâmplă nimic și nu se va întâmpla niciodată nimic. Satul acesta este un sat fericit... Era într-adevăr un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise încă.
Cu toate acestea, evoluția înseamnă schimbare, iar Macondo nu este scutit de aceasta. Treptat, se infiltrează în lumea mistică a orașului Macondo noi personaje. Cei dintâi au fost țiganii, în frunte cu Melchiade, care vin cu invenții ce trezesc curiozitatea locuitorilor din Macondo. Chiar Jose Arcadia Buendia ajunge pasionat de tainele alchimiei, despre care învață de la Melchiade.
Dacă nu te temi de Dumnezeu, teme-te de metale. (Jose Arcadio Buendia)
Timpul trece, generațiile se perindă, în Macondo se petrec tot mai multe schimbări. Curioși din afară pătrund în universul mistic al orașului, oameni abili care intuiesc potențialul comercial al orașului îi angrenează pe localnici în activități de acest gen. Familia Buendia este în continuare inima orașului Macondo. Nu există schimbare care să se întâmple în oraș pe care să nu o îmbrățișeze și familia Buendia. Personal, când am ajuns la paginile care evocau apogeul comercial al orașului Macondo, m-a trecut o undă de melancolie și m-am trezit oftând, cu gândul la liniștea și ermetismul care dominau odată Macondo. Dar trece și această perioadă de înflorire comercială, de imixtiune din partea veneticilor, fiind tot mai evident că Macondo urmează un parcurs ciclic, care, însă, trebuie să se încheie la un moment dat.

Un veac de singurătate e prima carte scrisă de Marquez pe care să o citesc și mă declar deja o fană a autorului. Mă așteptam la o poveste simplă despre dramele unei familii oarecare din America de Sud, însă ceea ce oferă Marquez prin cartea aceasta e o poveste complexă, cu numeroase teme și motive, cu o multitudine de personaje și, mai presus de orice, o îmbinare impresionantă și întru totul reușită între real și ireal.

Personajele sunt multe, foarte multe, pentru că vorbim de multe generații. Numai familia Buendia asigură un număr grozav de actori, iar pe lângă aceștia mai sunt și alții, din afara familiei. Autorul nu insistă pe aspectul lor psihologic, nici pe o evoluție din această perspectivă, dar nici nu văd utilitatea unui astfel de demers, în cazul acestei cărți. Cred că Marquez îl lasă pe cititor să contureze profunzimile cărții, atât în privința personajelor, cât și în ceea ce privește orașul Macondo. E unul din lucrurile specifice ”realismului magic”, presupun - autorul a creat o lume care e cât se poate de veridică, apoi, a așezat peste veridic o pătură fantastică, onirică, ce oferă libertate cititorului să interpreteze anumite lucruri conform propriei imaginații.

Scriitura lui Marquez e minunată. Trebuie să precizez că acestei cărți îi lipsește dialogul. Nu în întregime, dar pentru dimensiunea ei, dialogul e destul de rar, presărat. Mie îmi place dialogul, îmi plac lecturile cu dialog bogat pentu dinamismul pe care îl creează, și totuși am citit Un veac de singurătate cu același spor cu care citesc o carte plină de replici. Sinceră să fiu, nici nu am observat raritatea dialogului. Scriitura este atât de fermecătoare, încât trebuie să te desprinzi de ea și să faci un pas în spate ca să observi aspectele formale.

Un alt plus al cărții, din punctul meu de vedere, este faptul că autorul nu a supus nimic cenzurii. Acțiunile, pornirile personajelor (adesea, imorale, care îi pot contraria pe unii cititori) sunt prezentate exact așa cum sunt ele, într-o manieră brută. Eu apreciez aceasta, chiar foarte mult, însă desigur că pentru alții poate fi deranjant. Incestul, prostituția, pasiunile mistuitoare, precum și războiul, calamitățile, moartea sunt, toate, parte din carte, creionate cu naturalețe, fără perdea. Se remarcă o detașare a naratorului în descrierea acestora, ca și cum lasă personajele să facă ce doresc, după cum doresc, indiferent dacă e bine sau rău. Se accentuează, astfel, ideea că ce se întâmplă în Macondo e, într-un fel sau altul, firesc și inevitabil.

Vă mai spun doar că eu nu sunt adepta relecturării cărților, dar mi-am promis ca Un veac de singurătate să fie o excepție. Nu cred că această carte, una din cele mai bune pe care le-am citit până acum, ar putea fi îmbunătățită în vreun fel.
Lumea se va duce naibii în ziua în care oamenii vor călători cu clasa întâi și literatura în vagonul de marfă.
O singură clipă de împăcare este mai de preţ decât o viaţă întreagă de prietenie.
Copiii moştenesc nebuniile părinţilor lor.
Nota mea: 5+/5

joi, 20 iulie 2017

R.I.P. Chester Bennington





Iar eu chiar mi-am propus ca postarea de revenire pe blog să fie o recenzie... 
R.I.P. Chester Bennington, vocalist al unei trupe care dovedește că rockul înseamnă muzică pentru suflet.
Depresia e cel mai îngrozitor lucru; răpește oameni prețioși, pe nesimțite.
Tristețe mai presus de cuvinte.

luni, 26 iunie 2017

20 de ani de ”Harry Potter”!


Happy 20 years of Harry Potter

Nu știu exact câți fani Harry Potter sunt sau au mai rămas pe aici, dar e de datoria mea, în calitate de bookblogger și iubitoare a acestei serii minunate, să răspândesc vestea că astăzi, acum douăzeci de ani, vedea lumina tiparului ”Harry Potter și Piatra Filozofală”.


Cei de la The Guardian au publicat un articol super interesant pe această temă festivă, pe care vă invit să îl lecturați chiar la acest link. Include 20 de lucruri despre tot ce înseamnă scrierea cărților din serie, publicare, reacții la apariție (unele sunt chiar hilare) și multe alte informații pe care poate le știți deja sau nu. Anyway, there's only one way to find out. 😄

Mai departe, pe site-ul Bloomsbury închinat seriei (îl găsiți aici), întâlniți, în primul rând, filmulețul următor, dar și niște concursuri.


Nu-i așa că e emoționant? 
Eu fac parte din categoria celor care mai întâi au văzut filmele și abia mai târziu au lecturat cărțile, însă în cazul seriei de față îmi pare că ordinea nu e tocmai importantă. Poți iubi doar cărțile ori poți iubi doar filmele ori le poți iubi pe amândouă, indiferent de vârsta la care le citești/ vizionezi, căci Harry Potter are tot ce îi trebuie ca să încânte sufletul unui copil și să mențină tânăr sufletul unui adult. La voi care a fost ordinea și care este una din scenele voastre favorite?

Mă opresc aici, întrucât aș putea continua la nesfârșit, în vreme ce materia la Civil așteaptă să fie învățată. Lecturi frumoase și zile relaxante, dragi bloggeri! 🤗

marți, 20 iunie 2017

Reduceri de nu le poți duce

 

Hallo, dragilor! Revin pe blog după o altă pauză cât un canion de mare. Însă revin cu vești bune: Libris ne încântă cu niște reduceri frumușele la iubitele noastre cărți iar eu m-am gândit să dau de veste, căci și eu am primit pontul de la altcineva.

Sesiunea mea e pe sfârșite, aproape. Am ultimul examen pe 30 iunie, deci abia după aceea pot să mă bucur de mormanul de cărți pe care l-am adunat pe parcursul anului universitar. Un lucru e cert: vara aceasta blogul meu va înflori cu recenzii.

Vouă ce cărți vă fac cu ochiul? Eu mi-am luat, printre altele, o colecție de povestiri SF și o carte de Hermann Hesse, un autor pe care îmi doresc de foarte mult timp să îl citesc.

Ne mai citim! 🤗

sâmbătă, 15 aprilie 2017

De sărbători, alături de voi

Paște fericit, dragilor!
Sper ca sărbătoarea Paștelui să vă găsească alături de cei dragi, însoțiți de voie bună și căldură în suflete!

Cum mai e viața voastră? Cu ce vă mai îndeletniciți? Ce mai citiți?
Eu mi-am concentrat atenția, în ultima vreme, pe activități extra. Am și câteva recenzii de făcut, dar o să apară un pic mai greu pe blog. 😁 Iertați-mă, mi-am cam ieșit din ritm.
Apropo, ați observat ce de schimbări au avut loc pe blogger? Vai, mă simt ca un om în vârstă care constată câte transformări au avut loc în jurul lui.

Ne mai citim! Take care 🤗.

vineri, 3 martie 2017

Ce am învățat după prima sesiune

Hallo, dragii mei bloggeri!

Cum mai sunteți? It's been so, so long! Sper tare mult că nu am ajuns o străină pe aici. Nu mă simt așa - mereu m-am simțit ca acasă -, dar lumea vine, trece, se schimbă. În orice caz, vă urez o primăvară dintre cele mai minunate, însorite, vesele și înmiresmate. Nu știu despre voi (și vă rog să îmi împărtășiți gândurile voastre), dar primăvara mi se pare un anotimp așa pașnic, echilibrat, calm, pur și simplu încântător.

Postarea aceasta o aveam în gând din ultima săptămână de sesiune și se arată ca un ansamblu de concluzii pe care le-am tras ca urmare a examenelor. Eu sunt la Drept, dar ce urmează să scriu nu are strictă legătură cu materia mea de studiu. Liceenilor poate le va fi de folos, celor mai mari poate le va trezi amintiri sau poate doar va fi o lectură plăcută (sper!).


1. Sesiunea e mai grea decât examenul de bacalaureat și cel de admitere.

Și acum îmi vine să râd de constatarea aceasta. Când eram în clasa a 12-a și auzeam studenți făcând exact aceeași afirmație, dădeam ochii peste cap, plictisită și enervată. Acum însă sunt, cum s-ar zice, de partea lor. Cu toate acestea, mi-am dat seama și de cât de nefericită este o comparație între examenele preuniversitare și examenele universitare. Este normal ca absolventul de liceu să vadă oarece greutate în bacalaureat și admitere, pentru că el nu cunoaște un nivel de dificultate mai mare. La fel, am auzit de curând studenți din ani mai mari vorbind cu dor de sesiunea din anul I, de pildă. De aceea, cred că fiecare ar trebui să își aducă aminte de vremea când se temea de bacalaureat ca michiduță de tămâie și, totodată, să aprecieze mai mult prezentul, ținând cont de examenele - tot mai anevoioase - ce vor veni.

2. Sesiunea nu e chiar atât de grea.

Am avut o discuție pe marginea acestui subiect chiar zilele trecute. O persoană dintr-un an mai mare era mirată de faptul că mie sesiunea nu mi s-a părut un capăt de lume, în timp ce pentru ea fusese una dintre cele mai neplăcute experiențe. Vedeți, depinde de la student la student, dar, în principiu, prima sesiune este considerată cea mai dificilă, deoarece e o noutate. Nu mai sunt trei materii, ci șapte sau mai multe, fiecare concretizată într-o carte cât un volum din seria ”Cântec de gheață și foc”. Nu mai ai luni întregi să te pregăteși, ci câteva zile și nu mai sunt profesorii care să îți arate cum să înveți, or probabil că cea mai mare provocare a studentului din anul I este să învețe cum să învețe. Însă eu cred cu tărie că dificultatea sesiunii depinde de student, într-o anumită măsură. Cine mai deschide cartea și mai citește câte ceva din timpul semestrului (scurt!) are plăcuta surpriză, în sesiune, că i-au mai rămas de învățat 300 de pagini din cele 500 (și e lucru mare).

3.

De când am început să scriu pe blog m-am plâns constant de lipsa de timp și iată-mă din nou făcând același lucru! Timpul trecere foarte repede la facultate. Semestrul e o nimica toată, zilele se succedă ca rachetele, teancurile de cursuri (necitite) se înalță sfidătoare, vacanța e ca inexistentă și poc! te trezești în sesiune. Și te întrebi ca un filosof cum ai pierdut timpul până atunci. Dragilor, sunt, într-adevăr, studenți (pe care nu îi judec) care până în sesiune abia de învață amfiteatrul în care se ține cursul, dar eu mă bazez pe faptul că aceste cazuri sunt limitate.

Știți care este totuși chestia? Că și studentul care merge la cursuri și la seminare și mai bagă la cap o informație, două tot se trezește în sesiune că mai are o bucată serioasă de înghițit. Ei, aceasta se întâmplă inevitabil, aș zice. Mai ales ca student în anul I ai multe lucruri de descoperit - de la scurtături către facultate până la librării, anticariate și cafenele. Ca să nu mai menționez de voluntariat; vă spun de acum: implicați-vă în activități de voluntariat, în asociații. Implicați-vă chiar dacă vă răpește din timp, căci implicarea în astfel de activități vă dezvoltă abilități pe care facultatea niciodată nu o să vi le poată încuraja.

4. În sesiune ești mai dornic ca niciodată să descoperi lucruri noi.

... care nu au legătură cu materia pentru examen, desigur. Eu m-am trezit, în toiul luptei cu maldărul de foi, că vreau să încep câteva seriale, să vizionez alte nu știu câte filme, să citesc nu știu care cărți, să îmi aprofundez pasiunea pentru istorie și așa mai departe. Oh, de asemenea, am dat peste o mulțime de muzică bună! De, se întâmplă. Așa și cu planurile pentru postsesiune. În sesiune, studentul are cele mai bune aptitudini de planificare. 

5. Anul I înseamnă introduceri și iar introduceri.

Și nu mă refer la cunoașterea de persoane noi. Bine, e valabil și aspectul acesta, dar acum vă vorbesc de faptul că materiile sunt încă destul de generale, nu se intră direct în pâine. De exemplu, în semestrul I am făcut Drept civil - partea generală, Introducere în dreptul roman, precum și alte materii care prin natura lor sunt destinate a ajuta studentul să-și facă o idee despre sistemul juridic. Aceasta în cazul meu, însă bănuiesc că la fel se întâmplă și la Medicină, Istorie și altele. E ușor plictisitor, da, însă e, totodată, foarte important ca aceste informații generale să fie înțelese, căci ele sunt fundamentul pentru ce urmează. 

6. În sesiune descoperi cât de adaptabil este omul.

Sunt o mare iubitoare de a dormi și sunt persoana aceea de modă veche care e de părere că noaptea e pentru dormit și ziua e pentru activitate. Dați-mi voie, totuși, să mă corectez: eram de părere. Acum gândesc altfel (ce mutații de credințe determină facultatea!). După al treilea examen m-am trezit cu două examene la un interval de timp foarte scurt, ambele materii fiind importante și bogate în informație. Așa că m-am găsit în situația de a învăța ziua la una iar noaptea, la cealaltă. Bineînțeles că și dormeam. M-am adaptat, dar nu cu gândul să mă sinucid. Implicit s-au produs modificări și în programul de mâncare, în sensul în care am ajuns să mănânc haotic. Contează ca la sfârșitul sesiunii să ne întoarcem la un ritm normal. 

7. Dozarea efortului e cheia.

Sau una dintre cheile succesului. Știți, sesiunea se aseamănă cel mai bine cu un maraton. Ca să fii sigur că ajungi la linia de finish, trebuie să știi cum să-ți dozezi efortul. Dacă ești prea grăbit la început, riști să obosești imediat și să nu mai ajungi la linia de finish ori să ajungi cu mari dificultăți și într-o stare deplorabilă. Așa e și cu sesiunea. Pentru fiecare examen trebuie alocat un anumit timp, o anumită doză de efort. Evident, acest lucru se stabilește și în funcție de gravitatea materiei. 

8. Apar frustrări.

Apar frustrări pentru că mereu ne comparăm cu ceilalți și nu ne convine când altul o duce mai bine ca noi. La unii sesiunea înseamnă mai puține examene, la alții - mai multe. La unii materia e mai puțină, alții nu mai au loc în cameră din cauza foilor. Unii iau note mai mari, alții - note mai mici (sau nu trec), în fine, ați prins ideea. Toate acestea depind de mulți factori, în principal, obiectivi. Oricum, nu e tocmai o noutate, întrucât încă din liceu ne confruntăm cu asemenea întâmplări. Bine măcar că la facultate oamenii sunt un piculeț mai maturi și, în consecință, nu mai apar reacții urâcioase, adolescentine.

Puțină frustrare am simțit și eu din cauza primului examen. Deși mă pregătisem (recunosc, nu fantastic de bine), am luat o notă ok, modestă i-aș zice, în vreme ce alții care răsfoiseră cursul cu o zi înainte au luat note maxime. Dar am conștientizat că atât am putut și am trecut peste. Ăsta e un sfat care se aplică oricând în viață: când ni se pare că viața e mai dură cu noi, trebuie să mergem înainte și să avem răbdare, căci răsplata vine mai devreme sau mai târziu. 

9. Nu există întrebare fără răspuns.

Și rândurile acestea mi se par aplicabile indiferent că ești elev sau student. Întrebările, de ordin administrativ sau tehnic ori legate de materia în sine, apar și e o greșeală să nu le dăm răspuns. Există elevi/studenți mai mari care chiar sunt dornici să împărtășească din experiența lor, profesori la fel de deschiși. Eu am profitat din plin de ajutorul oferit de studenții mai mari, încă de când eram proaspăt absolventă și tremuram ca varga, gândindu-mă la examenul de admitere. 

10. Există mai mult de o șansă.

... să luăm examenele sau să ne mărim notele. E un gând reconfortant, dar studentul nici nu trebuie să se culce pe o ureche, bazându-se pe sesiunea din toamnă. Ideea este că dacă, din varii motive, sesiunea nu a ieșit așa cum și-a propus, există a doua șansă. Examenele sunt de mare însemnătate, însă nu sunt totul. Facultatea este mai mult de atât. În plus:
Voi ce concluzii ați tras în urma examenelor susținute de-a lungul timpului? Aștept cu mare interes să citesc despre experiențele voastre 😊 (A trecut așa mult de când nu am mai scris pe blog că abia acum am văzut că avem și caractere speciale, ieeei!).

Ne mai citim! 🤗