vineri, 3 martie 2017

Ce am învățat după prima sesiune

Halo, dragii mei bloggeri!

Cum mai sunteți? It's been so, so long! Sper tare mult că nu am ajuns o străină pe aici. Nu mă simt așa - mereu m-am simțit ca acasă -, dar lumea vine, trece, se schimbă. În orice caz, vă urez o primăvară dintre cele mai minunate, însorite, vesele și înmiresmate. Nu știu despre voi (și vă rog să îmi împărtășiți gândurile voastre), dar primăvara mi se pare un anotimp așa pașnic, echilibrat, calm, pur și simplu încântător.

Postarea aceasta o aveam în gând din ultima săptămână de sesiune și se arată ca un ansamblu de concluzii pe care le-am tras ca urmare a examenelor. Eu sunt la Drept, dar ce urmează să scriu nu are strictă legătură cu materia mea de studiu. Liceenilor poate le va fi de folos, celor mai mari poate le va trezi amintiri sau poate doar va fi o lectură plăcută (sper!).


1. Sesiunea e mai grea decât examenul de bacalaureat și cel de admitere.

Și acum îmi vine să râd de constatarea aceasta. Când eram în clasa a 12-a și auzeam studenți făcând exact aceeași afirmație, dădeam ochii peste cap, plictisită și enervată. Acum însă sunt, cum s-ar zice, de partea lor. Cu toate acestea, mi-am dat seama și de cât de nefericită este o comparație între examenele preuniversitare și examenele universitare. Este normal ca absolventul de liceu să vadă oarece greutate în bacalaureat și admitere, pentru că el nu cunoaște un nivel de dificultate mai mare. La fel, am auzit de curând studenți din ani mai mari vorbind cu dor de sesiunea din anul I, de pildă. De aceea, cred că fiecare ar trebui să își aducă aminte de vremea când se temea de bacalaureat ca michiduță de tămâie și, totodată, să aprecieze mai mult prezentul, ținând cont de examenele - tot mai anevoioase - ce vor veni.

2. Sesiunea nu e chiar atât de grea.

Am avut o discuție pe marginea acestui subiect chiar zilele trecute. O persoană dintr-un an mai mare era mirată de faptul că mie sesiunea nu mi s-a părut un capăt de lume, în timp ce pentru ea fusese una dintre cele mai neplăcute experiențe. Vedeți, depinde de la student la student, dar, în principiu, prima sesiune este considerată cea mai dificilă, deoarece e o noutate. Nu mai sunt trei materii, ci șapte sau mai multe, fiecare concretizată într-o carte cât un volum din seria ”Cântec de gheață și foc”. Nu mai ai luni întregi să te pregăteși, ci câteva zile și nu mai sunt profesorii care să îți arate cum să înveți, or probabil că cea mai mare provocare a studentului din anul I este să învețe cum să învețe. Însă eu cred cu tărie că dificultatea sesiunii depinde de student, într-o anumită măsură. Cine mai deschide cartea și mai citește câte ceva din timpul semestrului (scurt!) are plăcuta surpriză, în sesiune, că i-au mai rămas de învățat 300 de pagini din cele 500 (și e lucru mare).

3.

De când am început să scriu pe blog m-am plâns constant de lipsa de timp și iată-mă din nou făcând același lucru! Timpul trecere foarte repede la facultate. Semestrul e o nimica toată, zilele se succedă ca rachetele, teancurile de cursuri (necitite) se înalță sfidătoare, vacanța e ca inexistentă și poc! te trezești în sesiune. Și te întrebi ca un filosof cum ai pierdut timpul până atunci. Dragilor, sunt, într-adevăr, studenți (pe care nu îi judec) care până în sesiune abia de învață amfiteatrul în care se ține cursul, dar eu mă bazez pe faptul că aceste cazuri sunt limitate.

Știți care este totuși chestia? Că și studentul care merge la cursuri și la seminare și mai bagă la cap o informație, două tot se trezește în sesiune că mai are o bucată serioasă de înghițit. Ei, aceasta se întâmplă inevitabil, aș zice. Mai ales ca student în anul I ai multe lucruri de descoperit - de la scurtături către facultate până la librării, anticariate și cafenele. Ca să nu mai menționez de voluntariat; vă spun de acum: implicați-vă în activități de voluntariat, în asociații. Implicați-vă chiar dacă vă răpește din timp, căci implicarea în astfel de activități vă dezvoltă abilități pe care facultatea niciodată nu o să vi le poată încuraja.

4. În sesiune ești mai dornic ca niciodată să descoperi lucruri noi.

... care nu au legătură cu materia pentru examen, desigur. Eu m-am trezit, în toiul luptei cu maldărul de foi, că vreau să încep câteva seriale, să vizionez alte nu știu câte filme, să citesc nu știu care cărți, să îmi aprofundez pasiunea pentru istorie și așa mai departe. Oh, de asemenea, am dat peste o mulțime de muzică bună! De, se întâmplă. Așa și cu planurile pentru postsesiune. În sesiune, studentul are cele mai bune aptitudini de planificare. 

5. Anul I înseamnă introduceri și iar introduceri.

Și nu mă refer la cunoașterea de persoane noi. Bine, e valabil și aspectul acesta, dar acum vă vorbesc de faptul că materiile sunt încă destul de generale, nu se intră direct în pâine. De exemplu, în semestrul I am făcut Drept civil - partea generală, Introducere în dreptul roman, precum și alte materii care prin natura lor sunt destinate a ajuta studentul să-și facă o idee despre sistemul juridic. Aceasta în cazul meu, însă bănuiesc că la fel se întâmplă și la Medicină, Istorie și altele. E ușor plictisitor, da, însă e, totodată, foarte important ca aceste informații generale să fie înțelese, căci ele sunt fundamentul pentru ce urmează. 

6. În sesiune descoperi cât de adaptabil este omul.

Sunt o mare iubitoare de a dormi și sunt persoana aceea de modă veche care e de părere că noaptea e pentru dormit și ziua e pentru activitate. Dați-mi voie, totuși, să mă corectez: eram de părere. Acum gândesc altfel (ce mutații de credințe determină facultatea!). După al treilea examen m-am trezit cu două examene la un interval de timp foarte scurt, ambele materii fiind importante și bogate în informație. Așa că m-am găsit în situația de a învăța ziua la una iar noaptea, la cealaltă. Bineînțeles că și dormeam. M-am adaptat, dar nu cu gândul să mă sinucid. Implicit s-au produs modificări și în programul de mâncare, în sensul în care am ajuns să mănânc haotic. Contează ca la sfârșitul sesiunii să ne întoarcem la un ritm normal. 

7. Dozarea efortului e cheia.

Sau una dintre cheile succesului. Știți, sesiunea se aseamănă cel mai bine cu un maraton. Ca să fii sigur că ajungi la linia de finish, trebuie să știi cum să-ți dozezi efortul. Dacă ești prea grăbit la început, riști să obosești imediat și să nu mai ajungi la linia de finish ori să ajungi cu mari dificultăți și într-o stare deplorabilă. Așa e și cu sesiunea. Pentru fiecare examen trebuie alocat un anumit timp, o anumită doză de efort. Evident, acest lucru se stabilește și în funcție de gravitatea materiei. 

8. Apar frustrări.

Apar frustrări pentru că mereu ne comparăm cu ceilalți și nu ne convine când altul o duce mai bine ca noi. La unii sesiunea înseamnă mai puține examene, la alții - mai multe. La unii materia e mai puțină, alții nu mai au loc în cameră din cauza foilor. Unii iau note mai mari, alții - note mai mici (sau nu trec), în fine, ați prins ideea. Toate acestea depind de mulți factori, în principal, obiectivi. Oricum, nu e tocmai o noutate, întrucât încă din liceu ne confruntăm cu asemenea întâmplări. Bine măcar că la facultate oamenii sunt un piculeț mai maturi și, în consecință, nu mai apar reacții urâcioase, adolescentine.

Puțină frustrare am simțit și eu din cauza primului examen. Deși mă pregătisem (recunosc, cu fantastic de bine), am luat o notă ok, modestă i-aș zice, în vreme ce alții care răsfoiseră cursul cu o zi înainte au luat note maxime. Dar am conștientizat că atât am putut și am trecut peste. Ăsta e un sfat care se aplică oricând în viață: când ni se pare că viața e mai dură cu noi, trebuie să mergem înainte și să avem răbdare, căci răsplata vine mai devreme sau mai târziu. 

9. Nu există întrebare fără răspuns.

Și rândurile acestea mi se par aplicabile indiferent că ești elev sau student. Întrebările, de ordin administrativ sau tehnic ori legate de materia în sine, apar și e o greșeală să nu le dăm răspuns. Există elevi/studenți mai mari care chiar sunt dornici să împărtășească din experiența lor, profesori la fel de deschiși. Eu am profitat din plin de ajutorul oferit de studenții mai mari, încă de când eram proaspătă absolventă și tremuram ca varga, gândindu-mă la examenul de amitere. 

10. Există mai mult de o șansă.

... să luăm examenele sau să ne mărim notele. E un gând reconfortant, dar studentul nici nu trebuie să se culce pe o ureche, bazându-se pe sesiunea din toamnă. Ideea este că dacă, din varii motive, sesiunea nu a ieșit așa cum și-a propus, există a doua șansă. Examenele sunt de mare însemnătate, însă nu sunt totul. Facultatea este mai mult de atât. În plus:
Voi ce concluzii ați tras în urma examenelor susținute de-a lungul timpului? Aștept cu mare interes să citesc despre experiențele voastre 😊 (A trecut așa mult de când nu am mai scris pe blog că abia acum am văzut că avem și caractere speciale, ieeei!).

Ne mai citim! 🤗

duminică, 25 decembrie 2016

Un gând bun pentru oameni buni

Crăciun fericit, dragii mei bloggeri frumoși la suflet (sunt sigură că sunteți și la înfățișare)!

Nu am mai dat de o vreme pe-aici, așa cum mă așteptam. Dar mi-am zis că sărbătoarea Crăciunului este prilejul pentru a-mi face apariția din nou în lumea daydreamerilor.

Ce mai faceți?
Eu încerc să mă bucur de scurta vacanță, după două luni intense de facultate (aici unul bobocel la Drept). E frumos la facultate, chiar îmi place. Mă bucur nespus că am făcut alegerea corectă, chiar simt că mi se potrivește facultatea, m-am integrat de minune atât în mediul academic, cât și în cel social. So far so good, cum se spune. După sesiune am să revin cu o postare, să vedem dacă mi s-a schimbat părerea.

Fără alte comentarii în plus, vreau să vă urez cele mai călduroase urări de bine. Îmi doresc nespus ca sărbătoarea Crăciunului, precum și anul nou ce bate la ușă să vină cu toate cele necesare și dorite de voi.

Keep being awesome and keep reading!

endless hugs,
Bianca

vineri, 7 octombrie 2016

”Hoțul de cărți” de Markus Zusak - Recenzie

Titlul original: The Book Thief
Autor: Markus Zusak
Editura: RAO
Traducere: Adelina Vasiliu
Număr de pagini: 440
Te pune pe gânduri, este o proză triumfătoare și tragică în același timp, îți taie răsuflarea. - The Guardian
Superbă și deosebit de ambițioasă. Este genul de carte care îți poate schimba viața, e credibilă și plină de speranță. - The New York Times 
Descriere

Este anul 1939. Germania nazistă. 
Țara își ține răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată mai mult de lucru, și va deveni chiar mai ocupată.

Liesel Meminger și fratele ei mai mic sunt duși de către mama lor să locuiască cu o familie socială în afara orașului München. Tatăl lui Liesel a fost dus departe sub șoapta unui singur cuvânt nefamiliar - Kommunist -, iar Liesel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul călătoriei, Moartea îi face o vizită băiețelului și o observă pe Liesel. Va fi prima dintre multe întâlniri apropiate. Lângă mormântul fratelui ei, viața lui Liesel se schimbă atunci când ea ridică un singur obiect, ascuns parțial în zăpadă. Este Manualul Groparului, lăsat acolo din greșeală, și este prima ei carte furată.

Astfel începe o povestea despre dragostea de cărți și de cuvinte, pe măsură ce Liesel învață să citească cu ajutorul tatălui ei adoptiv, care cânta la acordeon. În curând, va fura cărți de la incendierile de cărți organizate de naziști, din biblioteca soției primarului, și de oriunde le mai putea găsi.


Principalul motiv pentru care mi-am dorit nespus de mult să citesc cartea aceasta este pasiunea mea pentru Germania. Am avut mari așteptări de la Hoțul de cărți, cu toată publicitatea care i s-a făcut, ei și ecranizării. Plus că subiectul te cucerește în mod inevitabil - ce cititor nu este încântat să citească despre pasiunea de a citi şi de a avea cărți? -.

În centrul cărții se găsește mica și inocenta Liesel Meminger, care are neșansa de a fi contemporană cu Adolf Hitler și regimul său nazist. Germania nazistă nu însemna un lucru rău doar pentru celelalte state europene, ci și pentru populația germană însăși. Am citit cărți de istorie pe acest subiect și am reuşit să îmi formez o părere obiectivă: nazismul a ridicat moralul nemților, într-o primă fază, printr-o creștere economică și, mai ales, prin promisiunea redobândirii puterii de altădată, însă răul și suferința provocate de acest regim nu pot fi contestate. De aceea situația în Germania nazistă se prezenta roz pentru unii, gri pentru alții. Roz era pentru adepți, pentru cei care, mai devreme sau mai târziu, au acceptat realitatea și au ales să o susțină. Gri era pentru cei care, deși plecau capetele și mormăiau ”Heil Hitler!”, în adâncul sufletului se simțeau ca niște intruși, niște străini în propia patrie. Apoi, odată cu izbucnirea războiului și, mai ales, odată cu certitudinea că Wehrmacht-ul nu mai poate face față, situația a devenit neagră ca Moartea pentru toți.

În acest context, Liesel ajunge la familia Hubermann - familia socială. Ruptă de părinți și de frățior, Liesel este la început reticentă, după cum este și de așteptat. Cu toate acestea, treptat, ea ajunge să vadă în Hans Hubermann un tată - Papa - iubitor, în Rosa Hubermann o mamă căreia îi plac deosebit de mult cuvintele Saukerl, Saumensch și Arschloch (pe care Liesel le reține și chiar folosește numaidecât!), în Rudy Steiner un prieten de nădejde iar în strada Himmel un loc de joacă de neuitat.
Singurul lucru mai rău decât un băiat care te urăște: un băiat care te iubește.
Liesel e un personaj surprinzător. În momentul în care a sosit pe strada Himmel, mi-am imaginat că nu va reuși nicicând să se adapteze și că o să fie mai degrabă un personaj observator, care doar înregistrează ce se întâmplă în timp ce restul personajelor acționează. Nu a fost așa. Liesel este un copil, dar este un copil decis să supraviețuiască, deci să se adapteze. Vârsta și inocența nu îi permit, într-o primă fază, să înțeleagă regimul nazist, dar când victimele încep să răsară, Liesel își dă seama că Moartea le tot dă târcoale.
 Era o fată care avea un munte de urcat
În ciuda tristelor evenimente, Liesel rămâne un abil hoț de cărți, pe care, apoi, le citește și recitește cu drag. La un moment dat, în sânul familiei Hubermann pătrunde evreul Max Vandenburg căruia Liesel îi va deveni o bună prietenă, citindu-i în pivnița casei, noua ascunzătoare a lui Max. Un alt personaj cu care Liesel se împrietenește, într-un fel sau altul, este soția primarului, de la care fură cărți, de altfel. Soția primarului, rănită sufletește de moartea fiului survenită în trecut, are un comportament bizar, însă se arată amabilă cu Liesel, acceptându-i tacit furtișagurile. Ba chiar ea este cea care o încurajează pe Liesel să scrie, ceea ce fata și îndeplinește, notând un fel de jurnal intitulat Hoțul de cărți pe care Moartea îl poartă în buzunar de ani întregi.
Cu siguranță, războiul însemna a muri, dar mereu se cutremura pământul sub picioarele cuiva atunci când era vorba despre cineva care trăise și respirase în apropiere.
Fiindcă am tot menționat-o, să vă vorbesc puțin și despre Moarte. Moartea, ei bine, este chiar naratorul poveștii lui Liesel Meminger și a cunoscuților ei. Moartea, zice ea, nu are o coasă, deși admite că este amuzată de născocirea oamenilor. Totodată, Moartea este obosită. Oamenii mor în fiecare zi, în orice parte a Globului, dar un război înseamnă mase care trebuie ridicate și duse spre lumină. Știam că vocea narativă aparține Morții dinainte de a lectura Hoțul de cărți și, recunosc, mi s-a părut o idee grozavă și inedită. Și curajoasă. Încă mi se pare. Am totuși o nemulțumire. Narațiunea, modul de a nara mi pare un pic prea neconvențional. Nu mi-a displăcut, însă mi-a cam pus bețe în roate în anumite momente ale lecturării. De asemenea, nu am reușit să asociez stilul acesta narativ cu naratorul; pur și simplu nu puteam să o văd pe ea - Moartea - spunând lucrurile acelea. Se vede că Markus Zusak este un inovator, însă cred că în cazul operei de față clasicul ar fi mers cel puțin la fel de bine.

Finalul mi se pare potrivit pentru modul în care s-au desfășurat întâmplările, prezentate de Markus Zusak într-un mod realist, obiectiv, lucru pe care l-am apreciat. Mă temeam să citesc pagini întregi în care se detaliază cât de rău a fost nazismul şi se exagerează, pretinzând că toți au fost nişte criminali. În schimb, Zusak a ales o viziune realistă, dovadă că poveștile pe care le-a auzit crecând sunt bazate pe adevăr.
Avem în minte aceste imagini cu băieți mărșăluind impecabil... și ideea că toată lumea în Germania gândea la fel. Dar mai existau copii rebeli care nu respectau regulile și oameni care îi ascundeau pe evrei și pe alți oameni în casele lor. Așadar, Germania nazistă avea și o altă latură. - Markus Zusak
În concluzie, vă îndemn cu drag să citiți Hoțul de cărți. Oferă o imagine reală, veridică a Germaniei naziste de zi cu zi și o poveste captivantă despre destinul unei copile trecute prin numeroase greutăți, poveste care te face să dai pagină după pagină, aducându-te la final mai devreme decât te aștepți.

Nota mea: 4,5/5 (Goodreads - 4)

vineri, 23 septembrie 2016

Same cover, different books #6

Hello lovelies!
Cum o mai duceți?
Tocmai mi-am dat seama că nu am urat ”mult succes” celor care au început deja școala, așa că muuult succes, dragi bloggerași studioși! Mult succes le doresc, desigur, și studenților - acuși începem!
Nu am mai postat de mult timp în rubrica aceasta, dar chiar nu am mai avut ocazia în ultima vreme să nimeresc două coperți asemănătoare. Aceasta până acum două zile când iată ce am descoperit:



Asemănarea constă în domnișoara supărată, după cum puteți observa. În rest, nu sunt puncte comune. Dar am vrut neapărat să vi le arăt din două motive. 
  • În primul rând, în sfârșit, în felul acesta promovez și eu o carte românească (apropo, descrierea sună destul de bine). 
  • În al doilea rând, îmi place nespus de mult trilogia Never Forgotten de Kelly Risser. Aici găsiți recenzia la primul volum, aici la al doilea iar aici la al treilea. Recenziile sunt în engleză pentru că și cărțile le-am citit în engleză, dar ideea rămâne aceeași: Never Forgotten e o serie grozavă. Cu precădere, mi-au plăcut cartea a doua și a treia, însă și pe prima am notat-o cu o notă frumușică. Dacă cineva vrea detalii despre trilogie, sunt dispusă să vă scriu o nuvelă despre ea, chiar în secțiunea de comentarii. Ca să nu uit: pe Amazon găsiți primul volum gratis, chiar aici. Sper să îi dați o șansă ^-^.
Revenind la coperți, trebuie să recunosc, coperta cărții Current Impressions mi se pare cea mai nereușită din trilogie (aruncați un ochi la recenziile mele și le veți vedea și pe celelalte două). Mi se pare că au folosit prea mult blur pe cele două personaje. Coperta cărții românești mi se pare drăguță, deși îmi displace fontul utilizat pentru titlu.
Voi ce credeți?

luni, 19 septembrie 2016

”Frații Karamazov” de F. M. Dostoievski - Recenzie

Titlul original: Bratia Karamazov
Autor: Feodor Mihailovici Dostoievski
Editura: Polirom
Traducere: Ovidiu Constantinescu și Isabella Dumbravă
Număr de pagini: 972

Descriere

Frații Karamazov, cel din urmă și cel mai complex roman al lui Dostoievski, este în același timp povestea scrisă magistral a unui paricid și o meditație filosofică asupra întrebărilor esențiale ale umanității: existența lui Dumnezeu, liberul-arbitru, natura colectivă a vinei și consecințele dezastruoase ale raționalismului.

Întruchipând patru ipostaze fundamentale ale individului, frații Karamazov au, fiecare, motive bine întemeiate, deși de naturi diferite, să-și ucidă tatăl, moșierul Fiodor Pavlovici Karamazov, care duce o viață amorală și desfrânată. Moartea neașteptată a acestuia aruncă suspiciuni asupra tuturor celor patru frați și dă naștere la numeroase teorii, Dostoievski exploatând cu o abilitate remarcabilă filonul polițist al poveștii, ce creează un suspans capabil să susțină întreaga structură romanescă.


Frații Karamazov e o carte colosală și o adevărată provocare în materie de lecturi, datorită numărului considerabil de pagini, precum și datorită temelor tratate. În formatul în care am citit-o eu, cartea are peste 950 de pagini, ceea ce pare destul de mult, dar scriitura lui Dostoievski nu e atât de dificilă încât să facă imposibilă lecturarea. În legătură cu întinderea cărții, pot să mai precizez faptul că naratorul se adresează de câteva ori cititorului și îi spune că povestea fraților Karamazov ar fi și mai voluminoasă dacă el - naratorul - nu și-ar fi stăpânit impulsul de a detalia anumite intrigi secundare. Recordul acesta al numărul de pagini Dostoievski îl atinge nu în mod planificat, ci pentru că pur și simplu narațiunea și personajele i-au cerut-o.

Frații Karamazov îi are în prim-plan, desigur, pe frații Karamazov. Dmitri (Mitia, Mitenka) este fiul din prima căsătorie a depravatului și denaturatului Fiodor Pavlovici Karamazov, în timp ce Ivan și Alexei (Alioșa) sunt rezultatul celei de a doua căsătorii. Acestora li se adaugă și Smerdeakov, presupusul fiul nelegitim al lui Fiodor Pavlovici. Fiecare din ei e cât se poate de diferit: Dmitri îi seamănă, probabil, cel mai mult tatălui, deoarece are aceeași pasiune insațiabilă pentru petreceri și femei, însă nu îmi pare un personaj cu sufletul negru de răutate; Ivan e cel mai instruit dinte toți, are o cultură vastă și este un interlocutor cu care nu te plictisești, dar are și el propriile chestiuni de moralitate; Alioșa e apropiat de cele sfinte, îl are ca mentor pe starețul Zosima și este, cu sinceritate, un om blând, cu sufletul mare și plin de iubire pentru oameni și, la rândul său, este foarte apreciat de cei din jur.

Înainte să notez două vorbe și despre Smerdeakov, mă opresc la Alioșa, pentru că el este și personajul principal al romanului, după cum însuși Dostoievski a indicat. În ciuda acestui statut, lui Alexei Fiodorovici Karamazov nu i se întâmplă efectiv numeroase lucruri. Lăuntric, are, într-adevăr, niște conflicte datorate unor evenimente exterioare, însă pe Alioșa mai curând îl văd ca un intermediar și un mediator în cadrul acțiunii. Adesea, personajele au apelat la el pentru un sfat, pentru rezolvarea unor probleme. Însuși Alioșa își asumă voluntar responsabilitatea de a îi ajuta pe ceilalți, mai ales pe frații lui, așteptând nimic în schimb. Inițial, am avut impresia că naratorul exagerează cu acest personaj, însă, treptat, cunoscându-l mai bine, am ajuns să îl îndrăgesc la fel de mult ca restul personajelor. Deși își conștientizează pornirile karamazoviene, Alioșa rămâne un ”înger”, după cum bine îl caracterizează ceilalți.
Darul de a câștiga dragostea celorlalți era ceva înnăscut la el, făcea parte – cum s-ar zice – din însăși firea lui spontană și lipsită de prefăcătorie.
<<Cred că e singurul om din lume care, lăsat de capul lui, fără o lețcaie, în mijlocul unui oraș necunoscut, cu un milion de locuitori, nu s-ar prăpădi, n-ar muri nici de foame, nici de frig, fiindcă oricând s-ar găsi cineva care să-i dea de mâncare și un adăpost...>>
Dragostea pe care le-o purta avea un caracter activ. Alioșa nu era în stare, atunci când iubea pe cineva, să rămână pasiv, trebuia neapărat să-l ajute într-un fel sau altul. 
Smerdeakov e un personaj ascuns. Nu îl vezi vorbind frecvent despre identitatea sa. Abia în finalul cărții am simțit că personajul acesta s-a dezvăluit în deplinătatea psihologiei sale. El și Dmitri sunt, după mine, cei care îi seamănă cel mai mult lui Fiodor Pavlovici. Și dacă tot am adus vorba de el, vă spun că Fiodor Pavlovici e păcatul în carne și oase umblând nestingherit pe stradă. Nu i-a păsat și nu îi pasă de soarta fiilor, e avid după bani, în ciuda faptului că nu mișcă un pai pentru a îi obține și nici măcar la bătrânețe nu se astâmpără în ceea ce privește femeile și chiar lasă ca acest aspect să intervină între el și Dmitri (amândoi se îngrăgostesc de aceeași femeie, Grușenka).

Dar este un personaj extraordinar, toate personajele sunt fantastic realizate. Fie că sunt principale, fie că sunt secundare, pozitive sau negative, sunt atât de bine individualizate încât atunci când citești ai impresia că stau chiar lângă tine și îți vorbesc. Am remarcat talentul lui Dostoievski privind construcția personajelor încă de când am citit Crimă și pedeapsă, dar Frații Karamazov vine și stabilește acest lucru pentru totdeauna. Deși la fel de bine construite, personajele feminine, recunosc, mi-au displăcut, ca personalitate vorbind. Poate chiar așa erau femeile pe atunci, însă am observat că în cărțile clasice femeile sunt excesive în gesturi, cuvinte și emoții, uneori de-a dreptul absurde, isterice (totuși, un personaj feminin care mi-a plăcut este Katerina Ivanovna - Katia/Katenka).
<<Europa îl are pe Hamlet, noi nu avem deocamdată decât Karamazovi.>>
Cuvintele acestea aparțin procurorului și le rostește în timpul procesului ocazionat de uciderea lui Fiodor Pavlovici. M-a amuzat citatul, însă mi-am dat seama că procurorul se înșală. Toată lumea are Karamazovi. Așa cum cei patru fii ai lui Fiodor Pavlovici sunt bucățele din personalitatea lui, aceiași Karamazovi sunt oameni pe care îi poți întâlni oriunde - afemeiați, linge-blide, genii, atei, credincioși, umanitari, copii din flori și așa mai departe. Aș spune că personajele din Frații Karamazov sunt tipuri umane, dar ar fi o greșeală, pentru că ele sunt mult mai mult decât niște simpli exponenți ai unei categorii.

Dostoievski a creat personajele ideale pentru a putea aborda teme fundamentale ale existenței, ca existența lui Dumnezeu, moralitatea și imoralitatea. Aceste teme sunt intens dezbătute pe parcursul cărții. Așa se face că după ce am închis cartea am rămas cu senzația că am citit nu doar un roman, ci și un tratat de filosofie și unul de religie și că sunt lucruri la care trebuie să reflectez, așa cum au făcut și personajele. Trebuie să recunosc că e nevoie de oarecare răbdare pentru a parcurge paginile în care își expun punctele de vedere, căci nu sunt doar două-trei pagini. De asemenea, poate nu veți găsi relevante sau nu veți fi de acord cu acele opinii (mă gândesc, în principal, la cele legate de credință și religie). Cu toate acestea, vă spun că merită să fie citite chiar numai de dragul cunoașterii, dar cu precădere pentru că spun ceva despre personaje. Dacă obosiți sau vă plictisiți, luați o pauză și reveniți, doar nu săriți peste ele, că aceasta ar însemna să treceți peste un număr de pagini însemnat.
Așa că, dacă oamenii au ajuns să agonisească o mulțime de bunuri, în schimb li s-au împuținat bucuriile.
Finalul propriu-zis mi-a lăsat un gust amar. Latura mea justițiară este și acum frustrată din cauza lui, din cauza erorii judiciare care se produce. Altminteri, mi-a plăcut finalul, deoarece e diferit și am impresia că poartă importante învățături.

Fără alte comentarii, vă recomand din suflet Frații Karamazov. E, după cum am menționat, o provocare, ce necesită timp, răbdare și înțelegere, dar care răsplătește din plin cititorul. Dostoievski a fost un om încercat de vicisitudinile vieții, iar aceasta se vede cu ușurință în opera sa, pentru care este considerat, pe bună dreptate, unul din cei mai mari scriitori ai lumii.

Nota mea: 5/5